Uite ca se mai sfarseste un an.
In ultima vreme, boala mamei nu mi-a mai lasat prea multe clipe libere - si mai ales inspirate - ca sa scriu cate ceva pe blog. Pacat.
Poate ca ar fi trebuit sa scriu despre rezultatul alegerilor. Ca degeaba i-am votat pe liberali (desi, sincer, Crin Antonescu este departe de a fi convingator cu adevarat). Ca tot Basescu e presedinte. Ca intuiesc pericolul real al unei noi dictaturi - una "cu fata democratica". Ca ma uimeste modul in care cei plecati demult de aici se lasa pacaliti de un discurs golit de sens si de valoare. Ca majoritari sunt manelistii si oamenii cu educatie putina - care si acum o mai cauta pe Elodia...
Poate ca ar fi trebuit sa scriu despre intalnirile cu prietenii. Scurte, dar (in contrapunct cu cele de mai sus) pline de sens. Despre cafeneaua de vizavi (Dorde) unde - in ciuda plasarii pe strada cea mai de fitze din Bucuresti (Dorobanti, desigur!) e loc numai pentru prieteni adevarati si se canta Cohen sau Amalia Rodriguez...
Ah, da - Cohen. Poate ca ar fi trebuit sa scriu ca am in mana DVD-ul cu primul lui concert, cel de la Isle of Wight, din 1970. Ca l-am obtinut cu emotie si rabdare, de la Amazon.com (desi traiesc in Romania si nu prea mai vea nimeni sa accepte comenzi de aici. S-au ars de prea multe ori cu tot felul de hotzi). Ca l-am urmarit cu un fior ce mi-a amintit de Doina Cadariu si de prima caseta cu cantecele lui, ascultata pe cand aveam vreo 18 ani.
Poate ca ar fi trebuit sa vorbesc putin si despre bucuriile simple si trairile intense ale vietii mele din ultima vreme. De forum-ul Cohen in care mi-am facut atatia prieteni. De cartile pe care le-am recitit cu candoare in lunile din urma - ultima - sau mai bine zis cea mai recenta -, La Medeleni.
Sau de ziarele pe care nu le mai citesc. Sau de televiziunea romana care decade mereu. Ma refugiez pe TVR Cultural sau National Geographic. Sau privesc ultimele episoade din "Medium" pe AXN.
Poate ca ar fi trebuit sa vorbesc despre Hannuka sau despre Craciun caci, intr-un fel sau altul, le iubesc pe amandoua. Pe primul pentru amintirile mele, pe al doilea pentru radacinile mele. Sunt un om norocos - sa am si una, si alta.
Dar, mai ales, ar fi trebuit sa vorbesc despre OANTA.
A fost iarasi 15 decembrie fara el. Au trecut deja 16 ani de cand nu mai este? Pare ireal. Cateodata mi-e dor sa cant iar pe scena, sa simt fiorul acela al pasiunii comune, al bucuriei impartasite pe de-a-ntregul.
Cotidianul ne-a daruit un mic cadou. In 16 decembrie,un mic memento pentru noi - dar mai ales pentru el. Un articol discret si cald, cu poze in care m-am regasit si eu, un pui de om inca emotionat si speriat de noua glorie a cantecului nascut din suflet.
In acest sfarsit de an, am timp sa rasfoiesc in memorie clipe bune si mai putin bune si sa sper la ceva egal cu asta pentru anul care vine.
Sa fii bun, 2010!
