Iniţiativa civică de secu-dreapta

Se doreşte a fi un "nou Oengeu". Nu, nu partid - Doamne fereşte!!! Dar să atragă, totuşi, cât mai mulţi simpatizanţi ai centru-dreptei.
Nu ştiu de ce, dar orice "iniţiativă" ce poartă semnătura lui MRU îmi stârneşte, din pornire, suspiciune. Omul acesta seamănă cu gândăcelul din poveste, care se chinuie să urce pe geamul ferestrei într-o iluzorie căutare a libertăţii şi apoi se loveşte de rama de sus, cade şi o ia mereu de la capăt. Păţeşte la fel de fiecare dată - şi totuşi, neobosit, porneşte din nou.

A fost etichetat drept intelectual - unul "citit" (de parcă ar fi putut fi şi altfel??), "remarcabil", o "speranţă" pentru unii. A sărit etape şi aproape a făcut uitate "greşelile tinereţii" - acelea care îl făceau să pună pe hârtie, pentru ştiinţa unor autorităţi mult mai înalte şi mai convenabile decât Uniunea Studenţilor Comunişti din 1989, al cărei reprezentant era, numele studenţilor colegi care doreau revoluţia. Lasă, o să vedeţi voi ce o să păţiţi, îşi şoptea în barbă, mulţumit de rolul său de salvator al regimului, aşa cum singur se simţea. Apoi, când listele lui infame nu şi-au mai găsit rostul, s-a retras discret "în studiu", simţind că, într-o bună zi, va veni şi vremea lui. Putea fi de folos şi "celorlalţi" - la urma urmelor, cine să nu îşi dorească un cadru de încredere, de o asemenea valoare?

Cum-necum, s-a strecurat prin viaţă neobservat de nimeni - în afară de cine trebuie - şi, cu două-trei diplome de răsunet colecţionate dintr-o suflare şi CV-ul bine condimentat, şi-a ajuns visul cu ochii. Era şef. Nu unul oarecare, ci exact în mediul pentru care oricum se pregătea încă din celălalt regim. Analist fin, cu privirea mereu scrutătoare, pregătită să vadă tot ce se petrece în jurul său şi chiar dincolo de limite, putea deja să-şi propună ţeluri mai grandioase. Poate ministru, poate chiar preşedinte...

Şi apoi, brusc, firul s-a rupt şi, după vreo 70 de zile de euforie, s-a trezit dat la o parte, în timp ce tot ce clădise în vreo douăzeci şi mai bine de ani, din vremea uteceului, se ducea pe apa sâmbetei. Rămas dintr-o dată fără servici şi fără ţeluri prea vizibile, prea răcorit de duşul neaşteptat, ai fi zis că se va retrage în cochilie pentru puţină meditaţie asupra sa şi a vieţii în general. Eventual, asupra adevăratelor valori. Te-ai fi aşteptat, poate, să fie "salvat" - ca mulţi alţii - printr-o funcţie de consilier prezidenţial. E posibil chiar să-i fi fost oferită - dar orgoliul său nemăsurat l-a împins să refuze.

Gândăcelul nu se opreşte niciodată. Încearcă mereu, nu schimbă nimic - poate doar unghiul abordat pentru drumul care se repetă mereu.
Cu câteva zile în urmă citeam o ştire despre o întâlnire a personajului în cauză cu studenţii dintr-o anume universitate bucureşteană. Am presupus, pentru o clipă, că va începe un periplu de conferinţe, testând terenul pentru o eventuală carieră academică.
M-am înşelat. Omul nostru lua pulsul "spaţiului civic" în căutare de nemulţumiţi. Cum la Berkeley - spaţiul tradiţional al revoluţiilor studenţeşti - locul era deja ocupat, şi-a încercat forţele în Bucureşti. În căutare de carne de tun pentru un nou proiect grandios. În care, desigur, EL să ocupe locul central.

O mişcare civică nu trebuie să aibă culoare politică - sau măcar nu trebuie să pară că are. Ce te faci însă cu omul acesta care, şi astăzi, se declară "liberal" fără să fie? Un fel de "Ioan fără de ţară" (King John Lackland) autohton, aplicabil la nivel de partid.
Ce mai contează? Românul are în general memorie scurtă şi tinde să ierte orice. Inexplicabil, împotriva oricărei logici, îşi iartă mereu călăul. La urma urmelor, omul nici nu a apucat să ajungă chiar atât de departe... împiedicat fiind de mersul istoriei...

Aştept cu interes prezentarea platformei noii iniţiative civice de secu-dreapta. Strategi puşi pe căpătuială, sau simpli naivi vor adera, probabil, la noul club monden ce se prevede. O Monica Macovei sau un Cristian Preda, europarlamentari ce au început, de la o vreme, să strâmbe din nas la casa unde au crescut, ar putea să se ofere drept strategi de ocazie - dar vor fi, probabil, daţi la o parte de Ego-ul imens al iniţiatorului.

Inventivitatea românească nu are, într-adevăr, limite. Nici tupeul. De la Senatorul Melcilor încoace totul pare posibil. Iar prezidenţialele din 2014 se zăresc, deja, la orizont. Omul e pregătit - sau cel puţin aşa crede chiar el.

Dar noi?

Bucureşti - altfel. Sau poate că nu

De două zile încoace Bucureştiul meu cel de toate zilele este schimbat. Mai multă culoare (în ciuda norilor negri ce acoperă, din timp în timp, cerul), mulţimi de oameni ce nu au ieşit în stradă pentru vreo manifestaţie pro- sau anti- ceva şi, în general, un sentiment de normalitate pe care nu l-am mai trăit de multă vreme.
De două zile, Bucureştiul este spaniol. Finala Europa League la fotbal se desfăşoară între două echipe spaniole, iar fanii lor au venit cu miile - cu zecile de mii - să se bucure alături de eroii lor. Văzându-i, însuşi conceptul de "fan" suferă o modificare radicală: nici vorbă de privirile pline de ură ale faunei ce însoţeşte, de obicei, echipele româneşti; nici înjurături, nici lovituri sub centură (la propriu).
Străzile centrului vechi sunt pline de veselie, de cântece, de zâmbete şi speranţă - şi, alături de spaniolii veniţi cu familii pe trei generaţii, chiar şi românii noştri învaţă din nou să zâmbească. Nu te poţi împotrivi acestui val de empatie generoasă, acestui torent de lumină multicoloră care s-a răspândit prin oraş...
Până şi golaşa statuie a împăratului Trajanus (iberic şi el) de la Muzeul de Istorie s-a colorat în alb şi roşu, devenind mai umană sub atingerea suporterilor înfocaţi şi amuzaţi.
Aceste două zile sunt dovada cea mai clară că sportul te poate face mai bun. Sportul înţeles ca o competiţie cu tine însuţi, în care celălalt este doar rival şi nu duşman. Suferinţa echipei învinse şi a fanilor ei nu trece dincolo de limitele bunului simţ - iar învingătorii îi îmbrăţişează pe cei învinşi şi fac un culoar pentru a le prezenta, imaginar, onorul, în aplauze.
Pe scena sportului adevărat nu mai există învingători sau învinşi. Cu toţii au câştigat ceva în evoluţia lor ca oameni. Au devenit mai buni, mai uniţi, mai puternici.

Pentru câteva zile, Bucureştiul nostru prea gri (veşnica Budapestă a celor certaţi cu geografia) a devenit altul. Sau, poate, am redeschis şi noi, pentru o clipă, poarta către o existenţă firească, luminoasă, generoasă.

În timpul acesta, cealaltă faţă a Bucureştiului nu se dezminte: omul veşnic frustrat, cu fundul în maşina sa stupid de scumpă, strecurându-se cu greu prin aglomeraţia din zonele în care fusese avertizat să nu se aventureze ("dar ce? îmi dictează ei mie ce să fac???"). Omul pus pe ceartă, obsedat de mărunţişuri şi conflicte minore, de propria sa "grandoare" de mahala rămâne pe mai departe în gaura sa de cârtiţă umilă, mirat de ce nu e tratat ca un european get-beget. Lipsit de identitate şi de coloană vertebrală, el moare încet, înecat în propriile frustrări, jignit de bucuria celorlalţi.

Cum va fi Bucureştiul mâine? Vom reveni la viaţa dinainte? Sau poate că aceste clipe de bucurie ne vor schimba iremediabil viaţa citatidă în bine?

Eşecul securistului intelectual

O moţiune de cenzură a răsturnat din temelii iluziile unui pion care ajunsese să se considere rege... Alimentate (inteligent) din umbră de păpuşari (aproape) neştiuţi, acele iluzii i-au făcut mai mult rău decât bine omului care deja se vedea viitorul candidat la preşedinţie.
În ultimele două luni şi mai bine, cât timp MRU s-a aflat în fruntea guvernului de rezervă, nu am încetat să mă întreb dacă nu cumva amabilităţile (uneori exagerate) din partea politicienilor de toate culorile la adresa "intelectualului" erau motivate de o atitudine generală prevăzătoare faţă de un securist de la care, prin tradiţie, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.
Câteva dintre epitetele repetate obsesiv mi-au atras în mod deosebit atenţia: "cult", "citit"... "intelectual". Omul chiar şi-a dorit să confirme: începând rapid un periplu prin televiziuni, imediat după numire, convins că va putea convinge şi inamicii cei mai acerbi, domnul în cauză a făcut risipă de cuvinte sofisticate, amintindu-mi de vremea liceului, când ne jucam cu toţii de-a "ce cuvinte am mai descoperit aseară în dicţionar", încercând astfel să-i punem pe profesori pe picior greşit.
Problema "securistului intelectual" a rămas, se pare, fierbinte de prin anii 60 ai secolului trecut când, obosiţi de adunatul adeziunilor "la grămadă" şi cu elementul cantitativ satisfăcut, şefii Securităţii comuniste au trecut la nivelul următor, încercând să atragă de partea lor inteligenţele în formare. Tineri studenţi sau deja profesionişti, cu condiţia ca aceştia să fie dornici de afirmare - sau, cu alte cuvinte, AVIZI DE PUTERE. De puterea pe care ţi-o dă comuniunea cu liderii vremelnici ai ţării. Şi, desigur, de satisfacţiile unui salariu în plus, oferit de instituţia în cauză în contrapartidă cu lepădarea de orice principii democratice. Noii intelectuali - într-o ţară care îşi trimisese deja valorile la Canal.
La urma urmelor, ce ştiau şefii partidului - de teapa unui Dej sau Ceauşescu - despre intelectuali? Că învaţă şi citesc mult. Ehei - dar asta poate face orice tocilar, nu? Şi mai ales copilul ambiţios de la ţară, gata să se lupte cu balaurul din Marele Oraş şi să-i "arate el" că e mai tare.
În facultate, încă mai aveam colegi (poate chiar cu 20 de ani mai vârstnici decât noi) care primiseră, în sfârşit, dreptul de a se înscrie la facultate. Vina lor? Doar faptul că părinţii lor făcuseră parte din clasa adevăraţilor intelectuali şi aristocraţi pe care venirea comunismului îi decimase. La vremea tinereţii LI SE INTERZISESE SĂ ÎNVEŢE. Chiar şi în pragul anilor 80 nu puteau urma chiar orice facultate - ci doar litere, limbi străine, teatru sau Conservatorul.
Când, la rândul meu, în 1990 am devenit şi eu asistent universitar, am cunoscut o doamnă - altfel o respectabilă profesoară de franceză - care mi-a mărturisit că, pentru ea, comunismul fusese un noroc: cum altfel ar fi scăpat de la ţară, ajungând acolo unde era - în mediul universitar?

Între timp, lucrurile, aparent, s-au schimbat. Securitatea a murit, dar prejudecăţile au rămas - şi poate şi suspiciunea.
A nu se înţelege greşit - îi respect profund pe aceia care chiar se luptă, pe căi mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru ţară şi pentru care patriotismul este cu adevărat un crez. Dar printre ei se strecoară mult prea adesea eroi de paie, a căror singură calitate este goana după putere.
Mai crede cineva în evoluţia profesională pas cu pas, până la punctul cel mai înalt? Când cineva devine şef al serviciilor secrete la vreo 30 de ani, e greu să crezi aşa ceva. Iar de acolo, direct în postura de prim-ministru???
Guvernul domniei sale mi-a confirmat ideea că urmaşii de cominternişti care, pe vremea lui Ceauşescu, se credeau veşnici şi creatori de dinastii conducătoare s-au regrupat, în 20 de ani, mai puternici ca odinioară. Luaţi unul câte unul, majoritatea miniştrilor lui MRU erau nepoţii şi fiii vechilor cadre de bază. Revoluţia i-a prins nepregătiţi pe cei din generaţia părinţilor lor - sau poate că nu. Au făcut liniştiţi averi dubioase - dar suficiente pentru a-şi trimite copiii să înveţe "afară".
Miniştrii lui MRU pun pe tapet diplome nenumărate de la universităţi cu nume sonore - dar uită, convenabil, să anunţe că nu e vorba de burse câştigate prin concurs, PE MERIT, ci de cursuri plătite cu bani grei proveniţi din acele afaceri dubioase ale părinţilor - foşti şefi în comunism.
După doar două luni, sunt aruncaţi din nou în uitare - şi liberi să toace bani, aşa cum s-au obişnuit, eventual banii proveniţi din contracte grase cu statul. Căci, nu-i aşa? ei sunt intelectualii de bază ai societăţii, şcoliţi acolo unde urmaşii adevăraţilor intelectuali au rareori acces.

Deocamdată, viaţa marchează primul eşec al securistului intelectual. Dar el nu acceptă înfrângerea. Se retrage pentru a-şi linge rănile şi pentru a găsi o metodă de a ataca din nou. Va mai căuta nişte cuvinte sofisticate din dicţionar. Poate mâine va reveni şi vremea lui. Poate peste încă o generaţie. Când cei care ŞTIU vor fi mai puţini...

Sărbători şi circ

În sfârşit, a trecut şi Paştele - în cazul meu, chiar de două ori: o dată pentru tata, o dată pentru mama. În copilărie chiar avea o semnificaţie - bucuria ouălor pictate (nu vopsite!), messa de la Sf. Iosif, apoi, la doar o săptămână distanţă, pasca făcută de mama (cu brânză dulce şi stafide!), ouă roşii, cozonaci şi încă o dată la biserică... micuţa biserică de pe Pitar Moş, vis-a-vis de casa noastră, unde stăteam în faţa porţii, din nou cu lumânărelele în mâini şi iar cântam, mirându-mă că limba română sună puţin altfel în acea a doua săptămână.
În vremurile în care religia era "opiu pentru popor" lumea îşi vedea, totuşi, de ale ei - în privinţa asta şi în altele. În vremurile noastre, în schimb, am uneori senzaţia că spectacolul bigotismului atotcuprinzător ne copleşeşte şi ne striveşte cu fiecare an mai mult.
Aşa că acum, că s-au terminat sărbătorile, răsuflu uşurată.
De cel puţin două ori pe an, de Paşti - neapărat cel ortodox căci prompteristele abia dacă au aflat că mai există şi alte confesiuni, ba le mai şi încurcă - şi de Crăciun şi, eventual, cu alte câteva ocazii intermediare, devenim dintr-o dată o naţie de roboţi religioşi, tobă de cunoştinţe despre Isus & Comp., dedicaţi postului (eventual negru)şi înghesuindu-ne la rând la spovedit, ştim totul despre ritualuri, superstiţii adunate în pripă de pe "Goagăl", ne întrecem în obedienţe şi, în general, ne supunem unui masochism mediatic extrem, presărat cu citate biblice declamate generos de popii care umplu canalele de televiziune oră de oră. Parcă se dă un semnal de atac - şi dintr-o dată ai impresia că te-ai teleportat într-un spaţiu fundamentalist fără scăpare, un fel de Iran românesc de mucava, parte integrantă dintr-un spectacol grotesc şi mizer, cu o regie ştirbă ce miroase a politică.
Iranul merită imitat, pentru că sărmanii menţinuţi în întuneric cred orbeşte orice li se spune - şi dacă îi mai ameninţi şi cu iadul - ehei! se transformă uşor în sclavii de care ai nevoie.
Constat cu tristeţe că dogma religioasă nu mai are de ceva vreme legătură cu credinţa în sine. S-a transformat şi ea într-o sursă de afaceri - comerţ cu indulgenţe, comerţ cu orice, inclusiv cu sufletele oamenilor. Ultima idee: candela "acreditată" - singura acceptată în biserici, conform spuselor patriarhului, orice încălcare fiind pasibilă de amendă (aşa cum scria pe poarta unei biserici). Evident, obiectul în cauză este mai scump decât oricare altul de până acum.
În ultima vreme - cu larga aprobare a politicienilor zilei - parodia religioasă a luat amploare. Acum câţiva ani ne amuzam de micii interlopi care, după ce ajungeau acasă cu maşinile noi - din Germania, desigur! - chemau popa în curte să le binecuvânteze motorul. Acum asistăm neputincioşi la îndoctrinarea agresivă a noului "Om Nou": legea - da, legea! - cere ca micuţilor din clasele pregătitoare (la cinci ani!!!) să li se predea OBLIGATORIU ore de religie! Popii (ortodocşi, desigur) se insinuează peste tot, pe ecran HD sau chiar 3D şi te torturează - într-o limbă română stâlcită de cuvinte slavone, pe care aproape că nu o mai înţelege nimeni - cu ameninţarea pedepselor veşnice, refuzând să observe că lumea de azi este alta decât cea de acum 2000 de ani.
România încă nu a depăşit etapa feudală, iar drumul înapoi, către analfabetismul Erei Întunecate, se anunţă foarte scurt şi simplu. Cu sau fără afurisenie.

Dacii noştri cei de toate zilele...

De câteva zile încoace circulă pe internet un film documentar care - de justesse, la urma-urmelor - îi repune pe daci/traci în centrul atenţiei, la iniţiativa lui Daniel Roxin.
L-am văzut şi eu şi, dincolo de controversele normale pentru oricare dintre fiinţele umane - de oriunde, de oricând - care se simt protejate de status-quo-ul istoriei învăţate la fel de câteva sute de ani - filmul este interesant, bine făcut şi pornit dintr-o iniţiativă de suflet.
Mai este oare nevoie să ne căutăm identitatea noastră - ca popor?
Întrebarea poate părea surprinzătoare, căci e ciudat ca, după nişte mii de ani, să constaţi că nu prea ştii cine eşti, că poate alţii au stabilit asta pentru tine, că nu eşti mulţumit cu plasarea ta în "periferia" (nu doar geografică) a Europei...
Aşa cum îi spuneam şi autorului acestui documentar, nu fac parte dintre cei care, din timp în timp, de pe la Dobrogeanu-Gherea încoace, susţin un protocronism românesc adesea agresiv. Dar istoria nu are doar o singură faţetă, sau doar un singur adevăr, iar cel care afirma că "istoria este scrisă de învingători" nu a greşit deloc.
Şi nici istoria ceva mai recentă nu ne ajută, căci nici pe aceea nu părem să o cunoaştem în toată profunzimea sa.
Istoria este o poveste, o metaforă, o trăire care are mii de faţete, în funcţie de cel care o gândeşte, o trâieşte, o determină sau o schimbă la un moment dat. Oare Nero ar mai fi distrus Roma dacă ar fi fost destui cei care să-i dezvăluie nebunia? Sau ar fi devenit un sfânt, dacă aceia care susţin că trecerea spre modernitate nu se poate face decât distrugând ceea ce a fost, ar fi câştigat bătălia cu istoria?
Fiecare epocă are susţinători şi inamici. Fiecare personaj cu pretenţii de factor istoric are emuli şi duşmani. Popoarele lumii - la fel. Omenirea a evoluat pe baza cruntă a luptei pentru supremaţie şi dominare. Nu doar supravieţuirea - ci dominaţia este scopul suprem. Poate că şi teoria lui Darwin ar trebui reformulată în acest sens...
Fiind postat pe un blog pe internet, filmul este, desigur, însoţit de comentarii din cele mai diverse. Pro şi contra. Până la urmă, controversa poate fi şi sursa marilor descoperiri şi poate, într-o bună zi, vom afla cine "am fost" atunci - iar asta ne va ajuta să înţelegem, în sfârşit, cine "suntem acum". Sau poate că nu? Cel mai trist mi s-a părut că unii comentatori se bucurau că au şansa să îşi descopere "o identitate". Păi atunci - cum au trăit până acum, în lipsa ei???

Indiferent de părerea fiecăruia - chiar eu privesc acest nou demers de înţelegere a istoriei cu oarecare suspiciune - filmul merită văzut. Calităţile sale - efortul de cercetare, logica aşezării coerente a pieselor acestui puzzle şi chiar latura artistică - sunt reale şi evidente.
Autorii promit o continuare.
Dincolo de daci şi istoria lor - poate că un incurs realist în problematica denumirii spaţiului geografic care ne defineşte pe toţi, oricare ar fi sângele şi gena pe care le purtăm în noi, ar fi util pentru cei care abia acum deprind tainele istoriei.
Pentru cei care învaţă mecanic - în numele unei programe prosteşti - ani de domnie şi nume de domnitori înşiruiţi ca la paradă, fără să afle nimic despre motivaţia fiecărui act sau gest istoric.

Istoria este o poveste frumoasă şi controversată. Şi, mai ales, fără de sfârşit...

Acum un an...

Acum un an, trezită cumva prea brusc din răsfăţul petrecerii dintre ani, aflam despre plecarea dintre noi a Maestrului Marin Constantin. Îmi amintesc şi acum fiorul rece care mi-a amintit, dureros, că lumea nu este aşa cum o visăm şi că viaţa - chiar şi aceea a Zeilor - are un final.
Acum un an păşeam greoi pe străzile acoperite de zăpada aproape îngheţată, spre Ateneul Român, gândindu-mă, puţin egoist, la frigul pe care aveam să-l îndur, din dragoste pentru artă, imaginându-mi şirul nesfârşit de iubitori ai muzicii veniţi să-i aducă Maestrului un ultim omagiu. Apoi, uimirea care m-a cuprins, văzând că m-am înşelat.


Maestrul a plecat discret, însoţit de privirea caldă şi de sufletul prietenilor săi. Privind în urmă, îmi dau seama că a fost mai bine aşa. Nu merita un circ mediatic, din acela pe care televiziunile ni-l servesc, din timp în timp, făcându-ne să credem că suntem un popor de ciocli şi bocitoare angajaţi cu ziua, sau stând cu sufletul la gură în faţa ecranului, pentru ca mai apoi să dezbatem, la un pumn de seminţe, ultimele noutăţi vestimentare de la înghesuială sau lacrimile fugare de pe obrazul vreunei vedete ce încearcă, atunci, acolo, să îşi recâştige un strop de celebritate lângă catafalc...


Maestrul a plecat discret, întrebându-se, poate, dacă îl vom mai ţine minte peste ani. Şi acum, când a trecut un an de atunci, ştiu că, pentru mine, Maestrul există. L-am regăsit în amintirea unui concert de închidere a Festivalului Enescu de acum câţiva ani, aplaudat de sala plină ochi, chemat pe scena pe care Ion dirijase Oda Bucuriei. Eram cu toţii în picioare, aplaudând frenetic prezenţa unui om care ne făcuse să credem cu adevărat că muzica şi armonia vocală pot atinge, împreună, perfecţiunea. L-am regăsit în fiecare măsură din colindele "Madrigalului", comoară nepreţuită care îmi însoţeşte fiecare dintre zilele ce preced Crăciunul. L-am regăsit în zâmbetul mamei mele la auzul lor: a ridicat mâna ca pentru a mă face mai atentă şi, poate, pentru a-şi aminti că, de demult, dirija şi ea...
Maestrul Maric Constantin există. Există prin muzica lui şi prin fibra de talent puternic transmisă copiilor săi. Ion ţine în mână bagheta; Noemi dăruieşte lumii gând şi cuvânt. Două ramuri din aceeaşi rădăcină curată şi nepieritoare.


Citeam, cu câteva zile în urmă, un articol-memento dedicat de Noemi tatălui său. "Un an mai târziu, de acum încolo mereu un an mai târziu" - scria ea - "pentru noi toţi de pretutindeni care îi suntem public de suflet, Marin Constantin rămâne o amprentă spirituală, o dăruire de vise, o invitaţie la Artă şi o colindă a geniului muzicii româneşti prin lume..."


Acum un an, scriam aşa:
"Anul cel nou a venit, din păcate, cu o veste tristă: Marin Constantin, uriaşul care ne-a răsfăţat punându-şi viaţa în palmele noastre şi aducându-ne bucuria armoniei dincolo de perfecţiune, ne-a părăsit discret, cu blândeţea lui dintotdeauna şi punând punct, aşa cum nu ne doream noi, ceilalţi, pentru a se întâlni, dincolo de zare, cu alte genii ale muzicii de pretutindeni. Mi-l imaginez între trubadurii medievali, ducând spre perfecţiune sunetele divine ale clavirului mozartian, căutând armonii celeste alături de Brahms, Vivaldi sau Debussy.
Şoapta madrigalului rămâne peste timp, să ne amintească de perfecţiunea sufletului dăruit muzicii."


De fapt, şoapta madrigalului ne însoţeşte mereu, ne dăruieşte iubire şi ne încarcă sufletul de frumos. Fiecare dintre noi suntem o notă în acest concert - şi depinde doar de noi să-i păstrăm armonia, aşa cum a dorit Maestrul...

O ZI NAŢIONALĂ

De câteva zile încoace suflă un vânt patriotard prin toate televiziunile, care parcă se întrec să îşi umfle pieptul de "mândria de a fi român". "Sau patagonez..." ar fi spus Noica, sau Petre Ţuţea... Se iau tot felul de mini-interviuri, se arborează zâmbete la comandă şi parcă totul e de mucava. Inclusiv acest entuziasm afişat, forţat, politizat, abrutizat, abuzat şi epuizat... De ce ar trebui să fim "mândri" de ceva la care nu am contribuit cu nimic? "Sunt mândru că sunt român" - e ca şi cum aş spune că "sunt mândru că m-am născut dintr-o femeie şi un bărbat care, întâmplător, sunt mama şi tatăl meu". Sau "sunt mândru că soarele răsare la ora 6.23." Oare căprioarele jurnalistice germane sau britanice aleargă disperate prin fauna lor umană - nici pe departe la fel de pestriţă ca a noastră, întrebând jucăuş şi manipulator: "De ce sunteţi mândru că sunteţi german/britanic/ sau orice altceva?" În momentele acestea mă cuprinde o tristeţe ciudată. Afişarea asta de convenienţă a unor sentimente care - la cei mai mulţi dintre cei care ne zâmbesc cu o voinţă demnă de o cauză mai bună - vor fi puse la loc, în raftul cu amintiri, peste exact 24 de ore are exact efectul contrar celui scontat: o mare lehamite şi suspiciunea că asistăm la o revenire în forţă a Cântării României - oricum, oricât, doar rima să se potrivească. Discutam, acum ceva vreme, despre ceea ce românul presupune că ar trebui să fie patriotismul. În general, ceva de suprafaţă, ca o haină de gală pe care o pui o dată sau de două ori pe an, păstrând-o apoi la naftalină, ca să nu se umple de molii. Suntem un popor pentru care forma are mai multă valoare decât substanţa. Care adesea nici nu ştie că substanţa există. Care caută satisfacţii facile, lipsite de perspectivă şi de profunzime. Care, de obicei, imită ceea ce s-a dovedit a fi valabil pentru alţii. Totul, pe un soclu gol pe dinăuntru, acolo unde ar trebui să fie şi tradiţie, şi respect de sine (ca popor) şi ceea ce poartă numele cam filosofic de "identitate". Identitate... sunt popoare care s-au născut abia după ce identitatea lor profundă a devenit o realitate. Noi încă mai căutăm, printre vorbe mari, ceva care să ne definească şi care să nu ne supere orgoliul. Ne agăţăm de variante convenabile: religia (doar "am fost creştini - neapărat ortodocşi!!! - înainte de a fi români", nu?); Dragobetele - limitat geografic şi uitat de multe sute de ani, dar supus reanimării din spirit de frondă; Oina - sportul naţional pe care nu îl joacă aproape nimeni (dar care seamănă dubios de mult cu baseball-ul); plus o serie de vorbe care ne rotunjesc gura - altfel prea spurcată de înjurăturile pentru care imaginaţia românului nu are limite... Să vorbim de onoare? De respectul faţă de lucrul bine făcut? Faţă de ceilalţi - oricât de diferiţi ar fi de tine? Să vorbim de solidaritate? De toleranţă? De PATRIOTISM? Singura constantă care îmi vine în minte acum este pasiunea pentru licoarea aurie sau roşiatică, sorbită cu patimă din cană, pahar sau sticle (pardon - pet-uri!), licoarea ce l-a forţat, zice-se, pe Burebista să distrugă podgoriile de odinioară, pentru că dacul de atunci, ca şi românul de azi uita de toate şi se lăsa pradă lenei şi se pierdea în visele trezite de aburii vinului tare... Lenea asta ne-a ajutat să trecem prin istorie aproape pe neobservate... şi aproape neobservaţi. Să fim mândri de noi, deci, dragi români, mai ales azi, de Ziua Naţională, tolăniţi într-un colţ prăfuit al prezentului care nu diferă cu nimic de trecut şi, poate, nu diferă deloc nici de ceea ce va veni. Atemporali şi trişti în automulţumirea noastră, uimiţi că nu suntem băgaţi în seamă şi arţăgoşi cu oricine încearcă să ne trezească din ale noastre. La Mulţi Ani, România!