De dimineață, în taxiul care mă ducea la facultate, șoferul asculta o emisiune pe Kiss FM. Nu pot spune că eram atentă, dar mă relaxam pe acordurile muzicale care punctau glumele lui Huidu.
Și dintr-o dată aud (redau din memorie, esențialul contează): Sfânta Paraschiva are pagină pe Facebook!
Am avut cu greu răbdare până să ajung acasă și, imediat după aceea, am verificat, parcă nevenindu-mi să cred. Rezultatul: DA, Sfânta Paraschiva ARE pagină pe Facebook.
Am mers mai departe cu căutările, iar rezultatul a fost uluitor: sunt aproximativ 150 de sfinți și de biserici cu pagină pe Facebook.
E normal?
Nu zic, adaptarea la modernitate este întotdeauna o soluție utilă pentru tradițiile și ritualurile vechi, de orice fel, pentru că altfel își pierd esența - legătura cu oamenii. Dar până unde mergem, totuși?
Cu vreo zece ani în urmă, am fost surprinsă de faptul că Papa Ioan Paul II a înregistrat CD-uri și DVD-uri cu slujbe religioase. Astăzi nu mai miră pe nimeni că aproape orice biserică are difuzoare, pentru ca - de sărbători măcar - mulțimile de oameni care nu încap în incintă să audă slujbele și să aibă sentimentul de participare la eveniment. Iar standurile cu vânzare sunt pline de casete și CD-uri cu cele sfinte.
Și totuși... sfinți cu pagină de Facebook?
Această formă de cyber-socializare a devenit, în ultima vreme, o obsesie globală. Dacă nu ești pe Facebook, nu exiști - se spune. Oameni care, altfel, nu ar avea nimic de spus își pun, mândri, poza și se laudă cu numărul de prieteni necunoscuți, la fel de oarecare, atrași, nu se știe prin ce metode, din toate colțurile lumii.
Însă Facebook are și o parte cu adevărat pozitivă. Nu știu care a fost prima organizație care s-a înscris în sistem, dar numărul lor a crescut incredibil; ai, deci, posibilitatea de a afla imediat despre activitățile oamenilor minunați de la SMURD, despre ultimele apariții ale editurilor, despre evenimentele culturale de la noi sau de prin alte părți sau cauzele umanitare ce au nevoie de susținere morală sau financiară, despre care cu greu ai putea fi informat altfel. Nu doar atât: le poți trimite un mesaj de prietenie, de solidaritate, de încredere.
Toate acestea au un element comun care le face să fie firești și accesibile: omul, ființa vie care îți poate răspunde și îți poate împărtăși (sau nu) părerile.
Dar... sfinții?!?
Poate că intenția celor care au deschis paginile respective a fost nobilă. Poate s-au gândit că, într-o lume atât de deschisă ca aceea a web-ului cu dimensiune globală (www) prozelitismul are mai multe șanse. Poate. Însă rezultatul, din punctul meu de vedere, este o aducere în derizoriu a potențialului contact uman cu flacăra divină. Mă face să mă gândesc la disperarea determinată de pierderea unei poziții dominante, în statul contemporan, de către fețele bisericești preafericit obișnuite cu portul prea multor pietre prețioase și veșminte țesute cu fir de aur. La urma urmelor, și motorul binecuvântat de un popă de țară, cu vreun an în urmă, ar putea să-și deschidă o pagină pe Facebook - doar a fost atins de aripa divinității. Așteptăm să apară printre prietenii potențiali de pe Facebook și inventivii deținători de site-uri care promit (contra cost) satisfacție deplină la înmormântări, sau chiar după.
În lumea de astăzi, credința profundă, discretă și liniștitoare pare să dispară încet, desuetă în lupta cu agresivitatea orgoliilor de orice natură. Cu toate astea, se uită un lucru: oamenii (majoritar vârstnici) care se înghesuie să vadă / sărute moaște în zilele însemnate cu roșu în calendarul religios nu știu ce este acela web - și nu au pagină pe Facebook. Sunt prea săraci și nefericiți pentru asta.
Preafericitul Patriarh, însă, are.
