Pentru foarte multe dintre noi, ziua de 8 martie este asociată cu epoca de tristă amintire a egalitarismului de tip comunist, pe care ne-am dori să nu-l mai trăim niciodată. Pe de altă parte, este totuşi plăcut să ştii că există o zi numai a noastră, în care bărbaţii ne răsfaţă mai mult decât de obicei, în care suntem, într-un fel, centrul atenţiei oriunde în lume.
Dar de ce a fost, totuşi, nevoie de „o zi a femeii”? De ce a trebuit ca existenţa ei – adesea învăluită în anonimat până la un moment dat – să fie scoasă în evidenţă, sărbătorită, de voie sau de nevoie, uneori cam festivist şi cu dovezi de „toleranţă” care, la o privire mai atentă, se dovedeau „cam şchioape”?
Ideea a apărut pe la începutul secolului XX în Germania, ca un efect al mişcărilor de emancipare a femeii iniţiate de sufragetele britanice. Femeia, a cărei utilitate fusese, timp de secole, limitată la stricta ambianţă a familiei, ştia că poate fi utilă şi dincolo de aceste limite. Însă rarele exemple de până atunci, de femei-inginer, femei-medic, femei-cercetător, femei-avocat fuseseră privite, totuşi, ca întâmplări exotice, adesea puse pe seama imposibilităţii respectivelor de a se consacra „meseriei” de soţii şi mame. Căci, odată prinse în jocul căsătoriei, orice încercare de emancipare era retezată din pornire de soţii prea geloşi sau prea orgolioşi ai secolelor trecute, care considerau că angajarea femeii este o ruşine la adresa lor, ca şi cum ei ar fi fost cei care „nu erau capabili să îşi ţină nevestele acasă”.
O tradiţie culturală multi-milenară susţinea că rolul bărbatului este să muncească, iar rolul femeii este să aibă grijă de casă şi de copii. Chiar şi astăzi, în multe colţuri ale lumii, acolo unde rolul femeii este adesea asociat cu acela al unei sclave, în societăţile tradiţionaliste dominate de norme religioase stricte sau reguli tribale de tip nomad, femeia rămâne în umbră, fără a-şi putea folosi resursele de imaginaţie şi talent, puterea de învăţare şi abilităţile practice.
Poate că declaraţia socialiştilor americani şi instituirea „zilei femeii” în martie 1911 în Germania ar fi rămas o simplă notă în cartea istoriei dacă, doar câţiva ani mai târziu, primul război mondial nu ar fi avut drept efect, printre altele, nevoia acoperirii locurilor de muncă rămase libere prin plecarea bărbaţilor la război. „Doamnele” erau acolo şi puteau să-i suplinească – iar astfel, locul lor în lumea industrializării era consacrat. Şi totuşi, dincolo de încercările comunităţilor socialiste din zona germanică a Europei de a impune această zi, doar spaţiile culturale dominate de socialism au aplicat-o cu o religiozitate demnă de o cauză mai bună. Abia în 1977 ONU a declarat ziua de 8 martie drept zi „internaţionalî” a femeii.
În ultimii 20 de ani, ca pentru a mai atenua din tenta „roşie” a acestei sărbători – dar şi (sau, poate, în principal) din raţiuni comerciale – de 8 martie promoţiile marilor magazine sau ale restaurantelor se adresează, exclusiv, femeilor. În urmă cu câţiva ani, ieşind de la cursuri împreună cu câteva colege de catedră, ne-am oprit să mâncăm ceva la o pizzerie; acolo am avut surpriza să constatăm că am fost primite cu câte o floare, o mostră de vin cadou... şi o reducere la nota de plată. În alţi ani, am descoperit, în restaurante, grupuri de doamne şi domnişoare care fuseseră invitate la masă de şefii lor.
Peste câteva zile va fi din nou 8 martie. Această sărbătoare neconvenţională rămâne, deocamdată, una neoficială. Mă întreb dacă în anul acesta, în care cuvântul „criză” revine obsedant în discursul mai-marilor zilei, femeia va fi din nou în centrul atenţiei. Pentru o zi. Sau poate că promoţiile vor fi mai multe, doar pentru a te convinge să cheltui mai mult decât de obicei, pe lucruri care, în general, nici nu îţi sunt prea folositoare, doar de dragul de a sărbători, cumva, această ieşire din plictisul cotidian.
