Iar a trecut vremea şi nu am mai scris nimic. Poate, sau mai ales
pentru că s-au întâmplat multe...
1. Un an de la plecarea mamei...
Bucuriile şi supărările de la finalul anului universitar s-au risipit repede, pentru că aveam un lucru mult mai important la care să mă gândesc: comemorarea unui an de la dispariţia mamei. Atâtea lucruri de făcut, atâţia oameni de anunţat, atâtea emoţii şi, mai ales, sentimentul acela că faci totul automat, ca un robot... Exact aşa m-am simţit şi anul trecut. Plus amărăciunea care vine din faptul că ştii precis că există oameni care doar "bifează" prezenţa, care sunt acolo pentru că li se pare normal să îi chemi şi nu neapărat pentru că poartă în suflet amintiri despre cea care ţie ţi-a fost aşa de dragă...
Regulile bisericeşti mă chinuie de fiecare dată. Nu puteam plăti taxa anuală pentru că nu făcusem succesiunea... alţi bani, altă distracţie, plus alergătura după acte... Trebuie să te adaptezi la programul lor, să te prefaci că le dai dreptate - deşi toate convenţiile uneori absurde îţi ard sufletul.Dar, ca să poţi trece mai departe, îţi spui "fac asta pentru mama..."
Regulile omeneşti sunt şi mai dure. Pachete, haine, mâncare pentru şiruri nesfârşite de doritori... Cei apropiaţi stau cuminţi deoparte, ştiind că ai pregătit ceva şi pentru ei... Măcar monumentul este gata, numele mamei este scris sub cel al tatei, sunt din nou împreună şi astfel... Nu contează că omul plătit pentru a te ajuta a uitat să pună de jur împrejur plantele pe care le-ai plătit demult...
Apoi, coloana tăcută se îndreaptă spre restaurant. Am găsit un loc frumos, discret, aproape de casă, cu un nume de poveste:
Balcic. Meniul era deja stabilit, dar uitasem, bineînţeles, de băutură... S-a rezolvat pe loc, desigur - dar şi asta dovedeşte că e imposibil să te gândeşti la toate...
Am făcut o ultimă concesie, tot de dragul mamei, invitând acolo oameni cărora le-a fost mult prea uşor să uite de ea, chiar şi atunci când mai era în viaţă... Care nici măcar nu m-au sunat să mă întrebe ce mai face ea, în ultimul ei an, în care s-a chinuit cel mai tare... Ştiam şi eu, ştiau şi ei că nu vom mai vorbi de acum înainte - dar ce să faci? protocolul trebuie respectat...
Între lucrurile bune: Nunu şi Horia au venit de la Braşov, deşi ştiam că le este greu. Doamna Doina a fost din nou, ca de obicei, aproape de mine. Livia, Ţuky (cu durerea încă proaspătă după moartea lui Tudor, soţul ei şi tristeţea egală cu a mea, căci nici ei rudele nu i-au arătat prea multă compasiune) - şi mai ales doamnele profesoare, prietenele mamei de o viaţă...
Şi astfel am încheiat anul de doliu. Nu m-a obligat nimeni să-l ţin, dar am simţit nevoia să parcurg perioada asta de reflecţie, de meditaţie, de sobrietate. Să mă retrag şi să-mi asum toate durerile, toate regretele, toate greşelile făcute cu sau fără voie. Să o mai păstrez pe mama lângă mine...
2. Micile bucurii apărute între timp:
Mi-am luat adeverinţa de Masterat. O etapă frumoasă care s-a încheiat. Am redevenit "doamna profesoară"...
Câteva zile la mare, cu Anda şi prietenii ei pasionaţi de scuba diving. Mai întâi la Eforie, apoi la Vama Veche... cu Folk You şi nebunia concertelor pe plajă...
Zilele astea, în Bucureşti este foarte cald... Dar e vacanţă şi e bine. Fiecare "mâine" aduce ceva. Viaţa merge, desigur, mai departe.
3. Voi pleca la Bruxelles în septembrie. Puţin, dar bun - ca potenţial expert pentru
European Master's in Translation, selectată chiar de ei şi cu totul plătit. Va fi foarte interesant şi sper să urmeze şi alte astfel de întâlniri.
4. Noemi a fost la Bucureşti. Am vorbit mult la telefon, mi-a dat multe sfaturi bune pentru viitorul apropiat. Regret că nu ne-am putut întâlni... dar ştiu că a avut foarte multe de făcut şi că a fost foarte ocupată. Poate ne vom vedea, la anul... în America...
