Migălosul cronofag…

O lansare de carte este, în general, un eveniment aureolat de putin snobism, un spatiu in care orice vorbitor are impresia că rosteşte adevăruri irepetabile iar autorul pozează cu înţelepciune, încercând să facă faţă tirului de întrebări pre-programate, sau învăţate pe de rost, de acasă, de veşnicii "cititori" veniţi cu speranţa că vor apuca, mai pe seară, un fursec şi eventual un pahar de vin de cinste.

Şi totuşi, din fericire, lucrurile pot fi şi altfel… mult mai altfel…

“Migălosul cronofag” în spatele căruia se ascunde vechiul nostru prieten Adrian Săhleanu este o operă de referinţă, în adevăratul sens al cuvântului. Omul a cărui pasiune pentru vers – şi nu oricum, ci asumându-şi încercarea herculeană a traducerii lui Eminescu – trece dincolo de graniţe; cel care nu s-a luptat cu timpul, ci a făcut din acesta un aliat întru descoperirea cuvântului-miracol; în sfârşit, cel pentru care traducerea nu seamănă cu strădania aridă, la braţ cu dicţionarul, sau munca de robot prost plătit a şirurilor lungi de absolvenţi fără orizont, ci se ridică la rangul de artă descoperită şi re-descoperită cu bucurie, cu încredere şi cu acea “aroganţă” meritorie a constiintei propriului talent.

La Biblioteca Naţională, publicul de azi a fost format din oameni care se aflau acolo pentru că ŞI-AU DORIT să fie cu Eminescu, cu Adrian – şi cu cuvintele magice ieşite din dragoste pentru poezie. O întâlnire între prieteni. O redescoperire a foştilor studenti, de către iluştrii lor foşti profesori. Un pact al calităţii şi al pasiunii de comun acceptate. O bucurie pentru suflet.

O singură disonanţă – comentariul unei funcţionare despre cum s-ar putea organiza, la stat, “ateliere de traducători”... o umbră a vechii cooperative “Prestarea”, poate??? Eminescu privea de undeva, de sus, de deasupra noastră şi nu putea să râdă după pofta inimii. Omul poate ar fi râs – poetul avea însă dreptul să rămână nemuritor şi rece…

Îmi doresc ca lumea de azi să descopere adevăratul înţeles al operei unui traducător. Dincolo de iubirea de frumos, de pasiunea care trece dincolo de cuvânt, către redescoperirea de sine, cu fiecare vers sau pagină în parte, se află o fiinţă umană a cărei voce trebuie ascultată – pentru că nimeni nu ştie mai bine decât această fiinţă dăruită cu har să găsească înţelesul ascuns al vorbelor unui poet, pentru ca apoi sa ni le ofere, grele de sensuri şi aşteptând doar atât: atenţia noastră, pe deplin meritată.

Mulţumesc, Adrian, pentru această zi specială!