E miezul zilei şi străzile sunt aproape pustii. Şi totuşi nu căldura de afară este cauza. E cald, da – însă temperatura atinge cote maxime în faţa televizoarelor de prin toată Românica. E meciul Simonei Halep – finala feminină de la Roland Garros 2014, cea care ne ţine pe toţi cu sufletul la gură...
Hai Simona!
Chiar nu îmi amintesc niciun prilej recent cu care românii să fi fost la fel de uniţi în gând şi păreri, la fel de solidari. O fetiţă talentată şi curajoasă a reuşit ceea ce mulţi oameni mari nu au putut. A reuşit să ne ţină împreună ore întregi, fără dispute, fără ceartă, fără ranchiune. Cunoscuţi şi necunoscuţi, în familie, în bistrouri sau baruri, în parc, în faţa unui ecran de dimensiuni gigantice. Cineva spunea: „acesta este Campionatul nostru Mondial...” Ah, ce impietate să aduci fotbalul în discuţie, cu tarele şi tristeţile lui, ca un verso jalnic al unei monede de aur...
Începe meciul. Sperăm. Sperăm chiar dincolo de speranţă. Duşul rece al scorului contrastează teribil cu ceea ce ochii văd pe ecran – o luptă dârză, dusă dincolo de limitele umanului, până aproape de perfecţiune. Şi totuşi, sperăm. Pentru că viaţa înseamnă speranţă, iar copila seamănă cu un David în faţa unui Goliat de care nu îi este teamă şi pe care îl înfruntă cu întreaga curăţenie a unei vieţi dedicate pasiunii sale pentru acest sport.
La un pas de înfrângere... şi totuşi, nu. Copila îşi trage puterea din propria pasiune şi întoarce scorul când mulţi se pregăteau deja de final. Un comentator aproape adormit (şi ce grozav era odată!) de la un post românesc încearcă o timidă ripostă faţă de dialogul alert şi incitant de pe Eurosport. Surpriză! Mergem mai departe – şi lupta continuă. Micul pumn strâns arată încredere.
A mai trecut o oră. Deja, statisticienii răsfoiesc documente şi vorbesc despre recorduri. Nervii tuturor sunt întinşi la maximum. Hai, Simona, că poooţi! strig şi eu, încercând să-mi fac glasul auzit până la Paris. Break! Dar, imediat, vine încă unul, de pe cealaltă parte a fileului. O minge, un raliu care nu se mai sfârşeşte, serviciul în plasa fileului, încă un serviciu....
Gata. S-a sfârşit. Zărim nişte lacrimi pe obrazul micuţei. E tristă, spune comentatorul. Eu cred că e mai degrabă supărată, chiar fără motiv, pe ea însăşi. A fost atât de aproape... Însă ambiţia învinge. Şi ea este o învingătoare – pentru că a depăşit toate aşteptările şi a căpătat experienţă în lumea „celor mari”. Pentru că data viitoare va fi altfel. Data viitoare va fi ea cea care ridică trofeul.
... Oraşul începe să revină la viaţă. Cu vorbele sale, cu orgoliile sale nemăsurate, cu frustrările sale. Unii se simt învinşi – pentru că s-au substituit unei alte vieţi, unei alte fiinţe, iar acum nu mai ştiu cum să redevină ei înşişi.
O ploaie de mesaje invadează Facebook-ul. Ca în fiecare zi din ultima săptămână – când câteva milioane de oameni au descoperit că mai există şi altceva decât fotbal. Festivismul ne copleşeşte definitiv...
Ce am aflat despre noi, românii, în această săptămână:
- că ne place triumfalismul: sloganul electoral „Mândru că sunt român” al socialiştilor (ca şi cum doar socialiştii ar fi români – şi mândri) a fost reluat, de politicieni, jurmalişti şi oameni simpli, peste tot. De la postări pe Facebook la tricouri imprimate, de la întrebările puse de jurnalişti unor oameni opriţi la întâmplare pe stradă, la grupurile aranjate estetic - eventual şi înbrăcate în portul naţional – gata să strige, cu steagul în braţe, formula devenită dicton, la un semn al operatorului TV;
- că ne e dor de Daciada şi Cântarea României;
- că omul simplu ştie să se plieze, convenabil, măcar pentru o clipă, pe entuziasmul patriotard afişat mediatic, zâmbind fotogenic cu paharul de bere în faţă şi strigând una din două: Hai Simona! Sau Mândru că sunt român! Răspunsul a venit simplu – fără vreo umbră de rasism – din partea unei doamne în vârstă, care tocmai îşi mărturisise pasiunea de o viaţă pentru tenis şi care venise să se bucure discret de meci, pe băncile aranjate în faţa ecranului uriaş din parc: „Nu-i aşa că suntem mândri că suntem români?” o întrebase jurnalistul. „Daaa... a răspuns doamna, ezitant. Sigur, Simona este AROMÂNĂ, dar, oricum...”
- că politicienii nu scapă nicio ocazie să se împăneze cu rezultatele altora, ca şi cum ar fi contribuit ei înşişi la acestea – lucru atât de departe de adevăr.
O zi mai târziu, întâmpinată de jurnalişti şi politicieni la aeroport, Simona a dejucat orice încercare de politizare, vorbind simplu şi din inimă. Balonul mediatic se spărgea încet, lăsând locul, la postul de televiziune pro-guvernamental, unui alt erou de mucava creeat de curând – actorul propulsat, cu voie de la Guvern, într-un post de parlamentar european, cu şanse mult mai mari de a se lăsa adulat...
