Începând de astăzi avem, oficial, un nou preşedinte - domnul Klaus Iohannis.
Din 16 noiembrie, de când al doilea tur de scrutin a consfinţit ceea ce părea aproape ireal de frumos, trăiesc o bucurie imensă. Este bucuria faptului că ţara mea a devenit, peste noapte, o lume normală în care să poţi să crezi şi să visezi.
Mulţi spun că preşedintele are prea puţine "pârghii de acţiune" pentru a schimba ceva. Şi totuşi... prestanţa unui om, calităţile sale de lider (absolut reale, în ciuda eforturilor detractorilor săi de a i le minimaliza) sunt cele care dau semnalul direcţiei pe care trebuie să o aleagă întreaga societate. Iar Klaus Iohannis are forţa interioară necesară pentru a defini şi a fi primul care merge în acea direcţie.
Devenisem, în ultimii ani, un popor trist. Dar în ultimele săptămâni am văzut tot mai mulţi oameni care reînvaţă să zâmbească. Mai ales tineri. În sfârşit, societatea trebuie să înţeleagă că este responsabilă pentru ceea ce oferă tinerilor de azi - şi nu pentru permanentizarea frustrărilor generaţiilor de ieri. Iar tinerii României - din interiorul şi din afara ei - au înţeles că şi ei au o mare responsabilitate pentru felul în care va arăta România. Forţa solidarităţii tinerilor a funcţionat aşa cum ar fi trebuit - şi nu s-a întâmplat - să funcţioneze în 22 decembrie 1989, atunci când şi eu făceam parte din acea generaţie.
Să fie oare doar experienţa lumii deschise, cea care a făcut diferenţa între cele două momente irepetabile din istoria noastră? Poate că da. Pentru noi, cei de atunci, viaţa liberă era doar o imagine, o iluzie pe care doar unii dintre noi au ştiut să o transforme în realitate. Pentru cei de azi este o alegere conştientă, în cunoştinţă de cauză. Pentru cei de ieri, politicianismul convenţional a putut strânge rândurile pentru că nu eram pregătiţi să ne asumăm responsabilităţi care treceau dincolo de noi. Pentru cei de azi, responsabilitatea implică RESPECT şi SOLIDARITATE.
Sunt destui cei care blamează Facebook-ul, dintr-o falsă poză intelectualistă. Nu au înţeles nimic. Dincolo de faţeta superficială a frazelor de lemn aruncate în arenă de politicieni înţepeniţi în trecut, dincolo de schimburile de opinii de mahala, venind de la cei care, la adăpostul anonimatului, au impresia că singura lor menire este aceea de a arunca veninul propriu unei vieţi personale ratate, asupra celorlalţi, există un Facebook al marilor proiecte, care adună în jurul său oamenii dedicaţi culturii, responsabilităţii, laturii curate şi frumoase a vieţii de fiecare zi. Scopurile comune creează prietenii solide. Şi depinde de fiecare dacă ştie sau nu care este scopul său în viaţă. Cei care blamează "partidul Facebook" pentru rezultatul alegerilor recente sunt în continuare pierduţi în mâlul unei gândiri dominate de tipare perimate.
Klaus Iohannis este PREŞEDINTELE MEU. Pentru că m-a convins că părerea mea despre respectul dintre oameni şi - da! - despre valoarea reală a lucrului "bine făcut", că părerea mea, aşadar, a fost pe deplin justificată.
Locul meu a fost şi este printre tineri. Am dreptul, dar şi datoria să le deschid poarta către ADEVĂR. Nu caut adevăruri absolute - ci adevărul simplu al vieţii reale. Există două feluri de oameni: cei care pretind şi aşteaptă mereu ceva de la ceilalţi, care presupun că viaţa înseamnă doar să ceri şi să primeşti; de cealaltă parte - cei care îşi asumă acţiune şi opinie şi care înţeleg că nu poţi primi valori esenţiale fără ca, mai întâi, să dăruieşti tu ceva din tine. Chiar dacă e greu. Chiar dacă, uneori, pare imposibil.
România mea este azi frumoasă. Nu cu mult timp în urmă, o comparam cu Tara lui Scarlett, gândind că şi mâine e o zi. Astăzi am certitudinea că acea zi a venit. Pentru că pot să fac asta. Pentru că merită să o fac. Pentru că ştiu că valoarea poate fi mai puternică decât orice dezamăgiri inerente.
Şi, mai ales, pentru că viaţa este foarte frumoasă. Şi nu încetează să mă uimească prin surprizele pe care ni le oferă.
