Doi francezi de origine algeriană au pătruns în sediul revistei satirice Charlie Hebdo şi au împuşcat, cu sânge rece, 10 oameni, la care s-au adăugat apoi doi poliţişti stradali care încercau să-i oprească. Apoi s-au pierdut pe străzile oraşului, lăsând lumea întreagă în stare de şoc.
Într-un alt colţ al Parisului, un alt cetăţean, aparent furios pe controalele poliţiştilor stradali, înpuşca, cam în acelaşi timp, doi dintre aceştia. Femeia poliţist, rănită grav, avea să moară la spital peste câteva ore... Necunoscutul se face şi el nevăzut, împreună cu femeia care îl însoţea...
Marele oraş îşi revine brusc, iar protestele cetăţenilor nu întârzie să apară. Cum să ucizi cuvintele şi caricatura – o formă inofensivă de scoatere la lumină a tarelor lumii de azi? Cum să vrei să ucizi adevărul???
Mai bine de două zile şi nopţi, forţele de securitate franceze au fost în alertă maximă, în urmărirea vinovaţilor. Încet (după criteriile jurnalistelor din România!) dar sigur, au închis cercul care, de fapt, îi avea la un loc pe toţi cei patru criminali.
Nu, nu erau simpli „terorişti” îmbrăcaţi în dinamită, gata să se arunce în aer la gândul că pe lumea cealaltă, Allah îi va aştepta cu cele 77 de fecioare. Ci mercenari cu sânge rece, gata să ducă la îndeplinire un obiectiv precis – acela de a aduce cu ei panica si teama printre cetăţenii Parisului – şi ai Europei.
Nu a fost aşa. Valul uriaş de solidaritate a redus la neant orice încercare de a marca puncte de către organizaţiile teroriste, în ciuda încercărilor lor, destul de firave, de a-i proclama martiri. Cu toţii am devenit, măcar pentru câteva zile, CHARLIE. Et JUIFS.
Poate că unii nu au înţeles ce înseamnă, de fapt, asta. Poate că a fost un act de complezenţă, sau chiar de sinceră solidaritate, dar în spatele fricii care, pe unii, îi împiedică să vorbească. Sau poate că, în lungii ani de comunism, au uitat cum se face.
Dar, chiar şi în România, au fost destui cei care au înţeles că dreptul de a vorbi şi de a spune adevărul nu ţi-l poate lua nimeni. Că, într-adevăr, dacă ştim să respectăm ADEVĂRUL – oricât de dureros sau cinic şi sub orice formă ar fi el spus – suntem, fiecare dintre noi, un Charlie. Un CETĂŢEAN.
În ultimele zile m-am desprins (recunosc, cu plăcere) de canalele româneşti de televiziune şi am urmărit ştirile pe CNN. Fapte prezentate cu obiectivitate şi profesionalism - în locul lungilor şi plicticoaselor istericale româneşti pline de emfază habarnistă.
Şi totuşi, după ce totul s-a terminat, am înţeles, încă o dată, ce real este acel "culture gap" atât de profund între Europa şi America.
În ciuda eforturilor, mai degrabă amabile decât profund credibile, de aplicare a acelui "political correctness" care, de fapt, te face să îţi înghiţi adevărurile în sec şi să debitezi politeţuri convenţionale, Europa continuă să creadă în forţa cuvântului.
În acest timp, am observat grija evidentă a tuturor reporterilor americani, îngrijoraţi de efortul pe care trebuia să-l facă pentru a găsi o explicaţie "neutră" sau de a evita răspunsul, ori de câte ori omologii lor francezi, sau simplii cetăţeni, spuneau lucrurilor pe nume. Vaaai... nu putem critica "tot Islamul" (trec peste aberaţia expresiei în sine!)... vaaai... cum adică "anti-semitism"? "nu, doar la magazinul acela vin să-şi facă piaţa şi musulmanii, nu???"... etc. etc.
Din fericire, deocamdată, în Europa adevărată cuvântul nu a murit. Eventual îşi trăieşte metastazele pe undeva pe Dâmboviţa, acolo unde tot felul de jurnaliste se împiedică în gramatica vieţii adevărate.
Dar şi asta se poate corecta. AZI, NU MÂINE.
