Faleze de piatră, noul număr

Mă bucur să pot vorbi din nou despre această minunată revistă, care tocmai a postat în spațiul virtual cel mai recent număr al său, din septembrie.
Ceea ce am observat în lunile care au trecut de la afilierea mea la Republica Cititor de Proză și la revista Faleze de Piatră este că acest for al autorilor români - în mare parte scriitori amatori, dar mari iubitori de literatură - este că el crește de la număr la număr, iar autorii sunt din ce în ce mai grijulii pentru ca fragmentele propuse spre publicare să fie de cea mai bună calitate.
Să fie cu noroc și pe mai departe!

Amintiri... amintiri...

Sfârșitul săptămânii abia trecute mi-a trezit amintiri deși se dorea o privire spre viitor. Se confirmă încă o dată ideea mea că viitorul nostru stă în trecut. Cu alte cuvinte, că este un trecut care se reinventează mereu. Ca și cum trecutul ne mai dă, din când în când, câte o șansă să facem pace cu noi înșine, la fiecare vârstă care vine.
Mai întâi, a fost cursul de manageri de proiect la care m-am înscris. E foarte interesant, colegii din grupa mea sunt simpatici - majoritatea foarte tineri și idealiști. Unde te vezi peste cinci ani? a sunat una dintre întrebările de început. Mă văd muncind într-o multinațională - au urmat răspunsurile, ca un ecou, unul după altul. Mi-a venit și mie rândul: dragii mei, le-am spus eu, dinozaurul, mă îngrozește cu câtă seninătate doriți să vă amanetați viitorul... viața e frumoasă, de ce nu vreți să o trăiți cu adevărat?

Informațiile din curs sunt cu adevărat interesante și utile. Îmi place - dar, la urma urmelor, mie mi-a plăcut să învăț mereu câte ceva nou. Sursă de energie interioară. Rutina mă omoară... inovația mă readuce la viață.
Și acum, amintirile... unde se ține acest curs? În Casa Studenților - fostă Preoteasa - și, mai ales, în camera 11 - acolo unde țineam repetițiile atunci când, în studenție și ceva timp după aceea, cântam în SONG...
Mi-am amintit de zilele acelea și parcă îmi venea să intonez vreo câteva acorduri... Camera îmi pare astîzi mai mică; e drept, e mobilată altfel iar menirea ei este alta. Pianul de altădată a dispărut, sau a fost dus în altă parte; fotoliile tapițate în catifea de culoarea vișinei au fost înlocuite cu scaunele de conferință, achiziționate printr-un program european.
Dar parcă zidurile tot murmurau acordurile Sârbei pe loc, iar spațiul părea înnobilat de urmele adolescenților transfigurați de bucuria muzicii... noi, cei de altădată... și mai ales, umbra lui Oanță, cu talentul și sufletul lui bun, plutind printre noi pentru veșnicie...

Iar duminică seara, când eram deja epuizată după două zile de curs intensiv și mă întrebam dacă voi mai rezista încă unei probe de foc, nu puteam lipsi de la întâlnirea cu colegii de liceu. De fapt, ne întâlnim în fiecare an, uneori chiar de mai multe ori - e demult o tradiție - dar din cinci în cinci ani, întâlnirile sunt mai speciale, ca pentru a sublinia valoarea unui nou moment aniversar.
Tema de fundal a acestei întâlniri a fost Flower Power. Dacă spui unui tânăr, astăzi, așa ceva, habar nu are ce înseamnă. Pentru noi, în liceu, era un crez de viață. Cu vreo 15 ani întârziere față de momentul de maximă anvergură la punctul de origine, în America, niște liceeni din București (marca Rosetti!) savurau și ei atmosfera hippy într-o sublimă atmosferă de toleranță din partea profesorilor. Sau măcar a unei părți dintre ei. Așa am auzit pentru prima dată cântecele lui Cohen, Dylan și Janis Joplin, cântate la chitară de o liceeană cu funde împletite în păr; așa am descoperit rebela din mine și faptul că nimic nu te poate înfrânge dacă știi să ții mereu spatele drept și fruntea sus.
Mi-am cumpărat o fustă și o bluză hippy pentru această ocazie - dar era prea frig ca să risc să le port, așa că am preferat pantaloni și o bluză cu mâneci (dar tot cu ceva zorzoane, ca să fie totuși în ton). Mi-am regăsit foștii colegi într-o atmosferă boemă dulce și caldă, gata de țopăială pe ritmuri de Led Zeppelin sau Rolling Stones.
Un coleg de-al nostru spunea că abia acum începe să realizeze faptul că, totuși, vremea liceului s-a terminat. Să spun iar ce spunea Moțu? Nu, nu, sfârșitul nu-i aici...
Vremea liceului te formează pentru ceea ce vei fi mai departe. Este trecutul care îți scrie, zi de zi, viitorul. Iar noi, Rosettiștii pe care și liceenii de azi îi privesc cu uimire admirativă, nu ne vom schimba niciodată, indiferent de numărul anilor pe care îi vom purta pe umeri.
O generație nebună... de la aula universitară românească și până în Silicon Valley, lumea e plină de urmele noastre purtătoare de viață. Și faptul că apelul la reuniune nu are nevoie de repetări și că el aduce, îndată, înapoi întreaga gașcă de nebuni de altădată (de oriunde s-ar afla)- și pe profesorii lor, deopotrivă, înseamnă că tinerețea de atunci și prospețimea gândului rămâne, la fel, în fiecare dintre noi.

Iar amintirile sunt doar un punct de plecare pentru viitorul bătrânilor liceeni.

Medicii noștri

În ultima vreme, nu de voie ci de nevoie, am avut de-a face cuu medici de diferite specialități, în situații care pretindeau o oarecare urgență. Desigur, imaginea pe care guvernul de șobolani inculți se chinuie cu disperare să o creeze despre medici te face să eziți înainte de a lua hotărârea de a te adresa sistemului de sănătate publică.
Și totuși...
Poate că am avut noroc. Dar poate că omul cu suflet, care își dă sincer interesul, care te consultă cu seriozitate și se străduiește cu adevărat să descopere ce te doare și să găsească soluția cea mai bună pentru a te vindeca - poate că tocmai acesta reprezintă regula. Chiar cu salariul tăiat cu 25%.
În ce mă privește, tind să cred că așa este.
Cu o zi în urmă am fost nevoită să chem salvarea. De stat. 112. Pentru mine de data aceasta. Au venit după doar 10 minute (un adevărat miracol, ținând cont de circulația din București la ora 14.30 după-amiază), dotați cu tot ce trebuie pentru un control amănunțit. Și ceea ce regret cel mai mult, acum, după ce mi-am revenit, este că îmi era atât de rău, încât nu m-am gândit să-i întreb cum îi cheamă. Ca să știu cui trebuie să mulțumesc. Pentru ca respectul meu să aibă nume.
Doi anonimi profesioniști m-au ajutat, cu blândețe și profesionalism, să îmi revin. Am reușit, cu greu, să-i întreb dacă există o taxă oarecare pentru serviciul atât de uman pe care mi l-au oferit. Nu, mi-au răspuns - e meseria noastră. Ne bucurăm că v-am putut ajuta.

În tot acest timp, câțiva miniștri bâlbâiți, inculți, incompetenți și murdari la suflet plănuiesc genocidul sistemului de sănătate și, în general, al intelectualității românești ce refuză politizarea.

O țară fără copii...

De câteva zile privesc, fără să pot înțelege, drama mamelor cărora li s-a luat, într-o clipă, dreptul de a se bucura în voie de copii lor...
Rând pe rând, televiziunile prezintă păreri de toate felurile, de toate culorile și, din când în când, imaginile grotești îți strecoară un fior în suflet... iar întrebarea centrală revine mereu: cum a fost posibil?
Într-o țară în care ne mândrim cu dotări de ultimă oră - lipite dizgrațios pe clădiri de acum două secole pe care nimeni nu s-a obosit să le refacă de la fundații și până la acoperiș, întrebarea sună strident.
O țară a contradicțiilor vinovate. Ne lăudăm cu priceperea medicilor - de teamă că s-ar putea să încăpem pe mâna lor și să se răzbune, în caz că rostim vreo critică. Grozave sunt și asistentele - ce dacă înfulecau porții de tort, într-o homerică respectare insistentă a tradiției. La alt spital, singurul care mai dă interviuri e popa - ca și cum se vrea să ni se bage cu forța pe gât părerea că Dumnezeu este singurul care decide. Avea dreptate Mircea Badea - asta nu este credință, e doar o oribila agățare de superstiții fără fond. Sărbătoarea religioasă pretinde smerenie; cheful dintr-un salon de spital o neagă cu totul.

Și, mai cumplit decât orice, nepăsarea. Instinctul animalic care capătă precedență asupra tuturor normelor civilizației moderne. Oameni care stau și se uită pe un hol de spital (sau fug ca să-și scape pielea), în vreme ce, la câțiva pași mai încolo, câțiva copii fără apărare pier în flăcări și fum...

Să dăm vina doar pe sistem? Dar sistemul este creat tot de oameni; cât timp ne convine și găsim supape individuale pentru a ne descurca, totul e pierdut. Și, curând, vom trăi într-o țară fără copii. Adică, fără viitor.

Ce știm și ce nu știm de fapt...

De câțiva ani buni, americanii organizează o serie de concursuri spectaculoase ce îi poartă pe concurenți prin toată lumea - The Amazing Race.
Amazing, într-adevăr... din multe puncte de vedere. Partea frumoasă a lucrurilor este plăcerea de a vedea cu ochii tăi imagini din locuri superbe din această lume, unde cu greu ai putea să ajungi, fără un motiv concret. Poți astfel să călătorești, cu gândul, oriunde, să îți imaginezi că descoperi popoare, legende, miracole de fiecare zi.
Merită concurenții americani să fie invidiați? Parțial, da. Însă miza de un milion de dolari este prea mare pentru ca participanții să mai dea vreo atenție frumuseților cu care au norocul să se întâlnească; clădirile istorice rămân doar puncte de reper pe o hartă a pașilor grăbiți, iar oamenii întâlniți în drum sunt doar un mijloc util pentru a depăși o nouă etapă în planul inițial.
Emisiunea este bine gândită, urmărind printre altele construirea unei baze de cultură generală, unei deschideri spre umanitate, spre comunicare dincolo de granițele strâmte ale simplismului american recunoscut.
Un om ca mine, care a avut norocul unor profesori de școală dedicați construirii unei baze de cultură generală solide pentru elevii lor, rămâne adesea surprins de ceea ce ar fi fosrte simplu de numit incultura participanților la acest concurs. Unul habar nu avea că Polonia nu face parte din Rusia (?!?). Altul se întreba, cât se poate de candid - dar sincer: "în ce țară este Monaco? - în Spania?"
Din punctul meu de vedere, aceste răspunsuri - și altele, numeroase, asemenea lor - sunt în cel mai bun caz stupide.
Dar oare cum ar răspunde astăzi un elev de clasa a opta, pregătit după criterii care se schimbă în fiecare an și victimă a orgoliilor unui șir de miniștri care vor să lase în urmă, ca pe o placă memorială, numele lor în subsolul unei legi golite de conținut? Cum să admir obsesia automatismelor care nu trec dincolo de memorarea inutilă a mii de date, fără a căuta logica desfășurării evenimentelor. De ce urăsc tinerii istoria? Dar geografia? Dar științele - în întregul lor. Toate astea vorbesc despre noi, oamenii, despre modul în care am devenit ceea ce suntem și despre modul - previzibil - în care vom evolua.
Să fie adevărat, oare, ceea ce afirma Einstein, cu privire la faptul că totul este relativ? Să fim oare victimele percepției noastre - mereu schimbătoare - despre ceea ce se definește drept adevăr imuabil la un moment dat?

Un sondaj recent m-a pus pe gânduri, dar o privire mai atentă asupra lucrurilor duce la concluzia că lucrurile nu sunt deloc simple.
Da, 42% dintre români sunt convinși că Pământul este centrul Universului, iar Soarele se rotește în jurul lui. Îți vine să râzi - sau să plângi - pentru că informația riguros științifică înmagazinată în tine protestează vehement.
Și totuși, cu patru secole în urmă, numai gîndul în sine ar fi fost eretic și te-ar fi condamnat la moarte. Adevărul, așa cum era definit atunci, era construit după norme diferite.
Un interesant articol găsit pe blogul lui Lovendal - de fapt o serie de articole - ne lasă și mai mult pradă întrebărilor. În spiritul credinței că orice poate fi demonstrat, dacă sofismul este argumentul tău de căpătâi, poți ajunge, eventual, să eziți atunci când vine vorba de susținerea punctului de vedere oficial, științific, al zilei.
Sunt oare cei 42% victime ale propriei lor ignoranțe, sau purtători ai unei convingeri diferite față de majoritate? Avem dreptul să râdem de ei, să încercăm să-i învățăm contrariul, să distrugem din temelii rădăcina convingerilor lor de o viață?
În virtutea adevărului contemporan, bun, rău, așa cum e el, poate că da. O încercare nobilă, la urma-urmei, de culturalizare minimală a unui popor încă pierdut, în mare parte, în negura analfabetismului. Dar în satele sărace care își trăiesc viața la fel ca acum câteva secole, în același ritm lent și uitat de civilizație, nu contează prea mult cine se învârte în jurul cui. Viața reală e prea dură, iar copiii nu ajung prea ușor la cunoaștere - victime colaterale pe altarul evoluției. Poate la ei s-au gândit mai-marii europeni când au schițat proiectul învățământului pentru toți (ascuns cu emfază sub numele de Proiectul Bologna) care anulează elitele, anulează curiozitatea care duce spre cunoaștere, elogiind media și mediocritatea.

Între ceea ce știm și ceea ce nu știm prea bine (sau nu știm exact, după criterii științifice impuse) rămâne regretul socratic al celui care, după o viață de căutări, nu e mulțumit de adevărurile vremii sale.

Branding în stil local

O fostă studentă mă întreba de curând de ce nu mai scriu... pe căldura asta, nici nu e prea ușor să-ți aduni gândurile și să creezi ceva original.
Mă uit pe geam, spre castanul din fața casei și nu se mișcă nicio frunză. Nu, nu este frunza de brand care a stârnit atâtea discuții. Și uite că am găsit un punct de plecare.
De ani buni predau comunicare iar termenul de branding face, evident, parte din gama de noțiuni despre care vorbesc studenților. Nu pentru că este la modă - deși acest lucru este o realitate, iar moda e motivația numărul unu pentru români - ci pentru că este o realitate de care trebuie să ținem seama. Un mod de a defini ceva, prin ceea ce deosebește acel ceva (produs, serviciu, companie, persoană, oraș, comunitate, țară) de toate celelalte asemenea lui.
Crearea unui brand pornește de la două elemente principale: 1) dorința de a te diferenția față de ceilalți și 2) dorința de a folosi acele elemente care te diferențiază, pentru a deveni lider într-un anumit domeniu.
De aici și transferul firesc al branding-ului dinspre macro-percepție spre percepția la nivel individual. Brandul numit TU - așa cum spunea Tom Peters în celebrul său articol scris cu peste zece ani în urmă, dacă nu mă înșel.
Un brand nu există - nu poate exista - dacă nu se exploatează la maximum toate formele de comunicare aplicabile. Lumea modernă beneficiază de tehnologii complexe care ușurează mult efortul comunicatorului - dar și simplifică până la robotizare reacția receptorului. Informația nu mai trebuie căutată pe baza propriei alegeri - ea vine singură către tine, în valuri, nediferențiată, neclasificată, neverificată și, uneori, manipulatoare.

Ce ar fi important pentru a crea un brand adevărat - și nu un simplu logo fără fond, așa cum se chinuie un numit minister românesc să ne servească - care să dureze și să convingă?
1) În primul rând, propria experiență pusă în valoare.
Care ar fi principalele elemente în care România să își demonstreze experiența? Inventivitatea? (altădată brevete și invenții, de la Paulescu la Coandă, de la Babeș la Vuia) (astăzi, clonare de carduri, furturi pe e-bay, nomadism și, mai ales, inventivitatea necesară pentru a supraviețui politicienilor corupți).
2) În al doilea rând, obiectivele propuse - financiare? morale? culturale? de orgoliu?
Care ar fi obiectivele României astăzi? Din filmulețul căruia i s-a făcut atâta reclamă nu e clar. Turism, da - dar cu ce mijloace? Și, la urma-urmelor, România se DISTINGE prin ceva în turism - în comparație cu ceilalți competitori în materie?
Și, pe lângă turism, ce mai avem de oferit? Nu e vorba aici despre ce s-ar putea face - desigur, dacă s-ar trece dincolo de mărginirea intereselor personale adesea meschine - ci dacă am înțelege cu adevărat că, pentru a fi cu adevărat cineva la nivel individual, trebuie să fii parte dintr-un întreg, să ai o identitate clară pe care să ți-o asumi cu bunele și relele ei - în cazul primelor, pentru a le crește valoarea, iar celelalte pentru a le neutraliza sau măcar diminua.
3) În al treilea rând, dar la fel de importantă, este puterea de a influența. Un brand puternic este și un lider convingător și demn de urmat. Lumea întreagă admiră precizia elvețiană, seriozitatea germană sau ambiția competitivă americană. Ce este specific, din acest punct de vedere, pentru români? Unii spun - ospitalitatea.
Oare? Să întrebăm turistul ajuns la mare și furat la nota de plată de la restaurant, sau care trebuie să dea șpagă pentru a i se schimba cearceafurile. Să întrebăm investitorii germani sosiți prin anii 90 și plecați în bună parte așa cum au venit, după ce oficiali de pe la ministere i-au întrebat, insistent: mie ce îmi iese de aici? Să întrebăm profesoara de liceu care evaluează notele în funcție de greutatea lănțișoarelor de aur primite, sau meditatorul de matematică pentru care prețul pe oră variază în funcție de prețul kilogramului de brânză. Pe directoarea unui Liceu German care, cu câțiva ani în urmă, respingea copilul unui neamț ce lucra la ambasada Germaniei din București, pretinzând că "nu știe destul de bine limba", doar pentru că nu primise peșcheșul cerut celorlalți candidați. Nu inventez, sunt povești adevărate aflate de la prietenii cu copii la școală.
Ospitalitatea asta nu e niciodată gratis. Nu la români.
4) În fine - deși lista nu e nici pe departe epuizată - un brand se impune și datorită reputației celui care îl propune. Să mai insist asupra reputației României?!?
De multe ori m-am întrebat de ce, la istorie, suntem atât de mândri când afirmăm că în vremea lui Vlad Țepeș nimeni nu îndrăznea să fure? Dacă ar fi fost ceva normal, nu s-ar mai fi spus nimic. Deci, era o EXCEPȚIE.
Și, de fapt, câți domnitori/conducători/lideri de pe aceste meleaguri ies, cu adevărat, în evidență? Vreo zece. Poate cincisprezece. Pentru mai bine de 2000 de ani... e cam puțin.

Înțelepciunea și tradiția unui popor ies în evidență și prin proverbe. Hai să aruncăm o scurtă privire și aici. Capul tăiat, sabia nu-l taie. Numai slugile gândesc așa. Dacă te uiți cu atenție în jur, vei vedea peste tot persoane gata să se aplece, cu slugărnicie, în clipa în care au senzația că pot obține ceva de la tine. Asta îmi amintește de faptul că, în primul meu an de serviciu, în aviație, înainte de Revoluție, i-am ripostat directorului într-un moment în care era vorba despre susținerea unui principiu. Cei cîțiva martori la discuție s-au înverzit, iar omul, după câteva clipe de surprindere, mi-a spus că mă respectă pentru că sunt singura persoană, de când e director, care nu și-a frânt spinarea în fața lui... SINGURA?!? Poate că și ultima...
Alt proverb: să moară și capra vecinului. Oricât am căutat, nu am mai găsit la niciun alt popor un echivalent valabil. E marcă înregistrată românească. Invidie, răutate, ură.
Pentru români, noțiunea de adversar respectat este încă necunoscută. La noi există doar dușmani de moarte - cu pretenția falsă de metaforă.
Tom Peters mai spune că reputația unui brand este și o problemă de percepție. În traducere, a se înțelege credibilitate.

România - o opțiune credibilă. O variantă de slogan - propunerea mea. Cu frunză sau fără frunză - ne crede cineva? Și, apropo de frunză, inculții de la ministere nu știau că FRUNZA DE STEJAR este, de zeci de ani, simbolul României?

Ce inseamna sa fii fan...

Ma uit la Tour de France - asa cum, pana nu de mult, ma uitam la turneul de tenis de la Wimbledon. Si, dintr-o data, m-am gandit la notiunea de "fan". Sunt oare un fan? Sau doar un om pasionat de sport - de acestea doua si de altele - care simte incantarea drumului pe care il parcurge alaturi de preferatii sai?
Asa ca din aceasta mica dilema au iesit vorbele de mai jos.

Ce inseamna sa fii fan…

Cand vine vorba de sport, pasiunea spectatorului sau a telespectatorului nu are limite. Ne trec fiori de emotie, suferim sau atingem extazul alaturi de echipa favorita sau sportivul preferat, le iertam orice greseala sau ii calcam in picioare pentru ea si, in general, viata noastra trece pe planul al doilea cand, cu ochii atintiti spre ecranul mai mult sau mai putin HD, ne hranim din victoriile sau esecurile celor ce, vremelnic, ne ocupa inima.

Lumea sportului din ultimul deceniu face insa ca termenul de « fan » sa semene tot mai mult cu acel cuvant din care provine : fanatic. Fanatismul sportiv curma vieti (cand un fotbalist este amenintat cu moartea, sau chiar ucis de paranoia sportului devenit religie, asa cum s-a intamplat candva in Columbia) ; fanatismul sportiv invinge civilizatia, atunci cand un comentator sportiv tanar dar respectat de la TVR inlocuieste traditionalul termen de rivalitate cu cel al « dusmanilor de moarte » (se intampla acum vreo 4-5 ani…); fanatismul sportiv ne face, uneori, sa uitam de ceea ce ne apropie si sa platim cu ura parerea sotului, iubitului, fratelui, prietenilor care isi aleg favoriti ce ne transforma si pe noi in rivali.

Exista totusi doua spatii ale lumii sportive unde ura aceasta nu isi are, din fericire, locul (doar, poate, in mintea cate unui adolescent infierbantat si gata sa isi linisteasca – temporar – hormonii cu cuvinte murdare) : tenisul si ciclismul.

Nu intamplator, sunt sporturile pe care le iubesc. Sunt sporturi care pot naste idoli, dar care in acelasi timp te invata, zi de zi si saptamana de saptamana, ce inseamna respectul fata de tine si fata de ceilalti. Rivalul se opreste sa-si ajute adversarul cazut de pe bicicleta ; sfarsitul meciului de tenis aduna, in strangerea de mana de final, admiratia pentru cel care s-a dovedit mai bun.

Adevaratii fani nu sunt fanatici ; adevaratii fani trebuie sa ramana baza de incredere si motivatia performantei – altfel, sportul ar putea deveni, incet-incet, doar o alta modalitate de exorcizare a frustrarilor omului simplu care, timp de o clipa, s-ar simti, prin idolii sai, un zeu.