Cultureme

Este termenul la moda in teoria limbii. Culturema - particula sub-atomica care contine esenta specificitatii culturale a unei comunitati. Quark-ul culturii, adica.
E interesant cum, din vechile vremuri si pana astazi, ne straduim mereu sa separam, sa impartim si sa cautam cu ardoare elementul ultim, indivizibil, pentru tot ce ne inconjoara. Mai intai, atomul - esenta materiei; el insusi supus diviziunii ceva mai tarziu. Exista o esenta a energiei primordiale; o esenta a vietii; o farama ce ne defineste comportamentul (behaviourema) si una care cuprinde esenta limbajului (morfema, redata in sunet prin fonema si in semnificatie prin semema). Acum, am descoperit, noi, oamenii, si o esenta a culturii - culturema.
Pare simplu, nu? Daca atingi esenta te poti impartasi din ea. Poti fi una cu ea. Ce nu e definit exact pana la chintesenta nu e decat iluzie. Stiinta ne invata sa impartim totul in categorii clare, riguroase, cu subdiviziunile lor pana la infinit (sau aproape, caci infinitul nu poate comuniza cu stiinta, caci nu poate fi cuprins intr-o regula precisa... ramane doar o notiune teoretica sau -o, cata generozitate! - un capitol din filosofie).
Nu-i asa ca te simti tentat sa aprobi uluitorul dicton recent conform caruia sunt mult prea multi filosofi in lume? Sa te retragi in atelierul de traforaj, in speranta ca ti se va inventa si tie o forma de cultura, o diploma, o umbra de importanta?
Daca descoperi culturema si o tii bine minte poate ca ai o sansa. Esenta culturii intr-un pahar cu apa. Gata cu cartile care se inmultesc in raft intr-un ritm mult prea rapid pentru capacitatea limitativ-umana de a le citi pe toate. Gata cu pofta de cunoastere - nu e nevoie decat de o pastila infima, care cuprinde toate adevarurile (culturale) ale lumii. Nu e nevoie de o arheologie a spiritului, de lupta cu limitele tale, de curiozitatea suprema; nu se mai cere intuitie, inalta intelectualitate, sau adorabilaa robie a curiozitatii creatoare.
Culturema. Picatura care aduna in sine formula oceanului cunoasterii propriei identitati culturale.
Dar in traducere? Traducerea este un act subiectiv. Nimic nu e mai greu decat sa gasesti echivalentul elementului cultural specific. Pentru ca tu faci parte dintr-o alta cultura, al carei ocean are adesea alta compozitie psiho-chimica. Reguli sunt destule, se invata si, intr-o situatie ideala, se si aplica. Aici si in orice alt domeniu. Sine ira et studio. Ca la carte.
Traim intr-o lume a culturemelor. Maneaua e o culturema. Hasta la vista, baby! - o alta. Teoretic, intre Schwarzenneger si unul de-ai nostri nu e, in esenta, nicio diferenta. Totul e sa gasesti o forma de a-l reda pe celalalt cat mai exact. Oare cum ar suna o manea in chineza, in traducere? Si ce ar intelege chinezul din lamentarea oarecum vesela, de la final de meci, a unuia care canta cu foc "cine e pe primul loc?"
Orice s-ar spune, blogul e bun. Te lasa sa spui ceea ce nu poate fi cuprins pe pagina manualului publicat. Si te mai lasa sa reflectezi. Vorbind (scriind) despre orice, iti clarifici ideile si opiniile. In cautarea propriei supe primordiale, pandindu-ti geneza politic corecta si gata de tipar, te lasi dus de gand acolo unde vrea el sa te poarte.
La urma urmei, si blogul pare sa devina o culturema. Difera doar morfologia, sintaxa, psihologia personala, atitudinea, stilul, inspiratia de moment, ordinea cuvintelor in fraza, intentia, rezultatul, numele, celebritatea (reala sau prezumtiva) si toate micile nimicuri care te fac sa fii ceea ce esti, cu esentele tale cu tot, cultura, tura, ura, RA...

un blog...

... adica, inca unul in peisajul si-asa incarcat al blogosferei romanesti.
De ce CARResCo? Pentru ca aceasta sunt eu: Carmen - Research and Communication. Asta fac in fiecare zi. Si imi place. Nici macar nu stiu daca voi avea timp sa scriu aici prea des. Si totusi, scriu mereu, tot timpul. Cursuri universitare, planuri de lectii (mai nou!), carti, articole, lucrari pentru conferinte... Unde sa mai strecor si un blog?
La unul dintre cursurile mele de comunicare, le vorbeam studentilor despre transferul de personalitate ce se produce intr-un astfel de mediu virtual. Despre vechiul jurnal (secret) devenit pagina deschisa privirilor oricui.
Si, de fapt, ce fel de blog imi doresc? Unul despre mine sau unul despre ceilalti si celelalte lucruri? Imi vin in minte vorbele lui Heliade Radulescu... parca... "scrieti, baieti, scrieti orice, numai scrieti!" Mai exista si dictonul modern al intelectualului contemporan - publish or perish! - o avertizare conform careia te definesti prin cuvintele tale scrise - desigur, daca ele au un sens.
Sa deschizi un blog ca sa ai un sens? Sau sa-ti descoperi secrete orgolii gata sa patrunda la suprafata, din adancul fiintei tale, in cautarea celor 15 minute de celebritate de care vorbea Andy Warhol?
Orice ar fi, gata! Ce e facut nu se mai poate desface. Unde am mai auzit asta?
Drag blog, bine ai venit in viata mea. Sa ne bucuram impreuna. Noi si... cine mai stie cine. Ganduri mai vechi, ganduri mai noi, ganduri care nici nu au aparut inca. Le transformam in vorbe si gata. Un nou post. O picatura de eternitate. Adica, aici - Eu.