Lista lui Schindler

In seara asta am urmărit la televizor (pentru a câta oară?) Lista lui Schindler, filmul meu de suflet.
Uneori cred chiar că e o dovadă de masochism faptul că insist să mă uit, de fiecare dată când îl descopăr pe vreun canal de televiziune. Atâta durere... da, dar și speranță, iar ultimele imagini din film - cele cu revenirea evreilor salvați și a urmașilor lor la mormântul lui Schindler de la Ierusalim - mă răscolesc la fel de mult pe cât mă umplu de încredere în viață.
Viața e foarte ciudată, într-adevăr. Dacă, acum vreo trei ani, mi-ar fi spus cineva că am să trec prin experiența de acum n-aș fi crezut. Dacă mi s-ar fi spus că mama va ajunge să se chinuie de durere și să sufere în tăcere, în ceața în care a fost aruncată de acea teribilă boală cu numele de Alzheimer, aș fi reacționat, probabil, violent.
Acum, însă, îmi înghit lacrimile în fiecare seară, pentru ca dimineața să pot fi puternică pentru ea. Și adesea simt că nu pot pe de-a-ntregul. Cine salvează o viață, salvează lumea întreagă spune o vorbă înțeleaptă a poporului evreu - și atunci pe ea de ce nu pot să o salvez? Ce înseamnă restul lumii când știi că nu o poți ajuta tocmai pe cea care ți-a dat viață.
În seara asta m-a vizitat o fostă studentă de la ASE, de la Masterat și m-a găsit cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus că fac tot ce se poate face și că e sigură că mama știe acest lucru. Cum de există atâta înțelepciune și sensibilitate față de suferință la un copil? Da, dacă în țara asta există astfel de suflete avem o șansă de viitor, noi, românii, ca nație.
Nu, nu vreau să vorbesc despre lipsa de direcție ce pare să ne copleșească în aceste vremuri, nici despre politicienii corupți și nici despre politică, în general. Aș fi, oricum, gata să fiu solidară cu suferințele țării mele, dacă acest strigăt de ajutor ar veni de la niște oameni integri. Dar e doar o vorbă în vânt și tot ce pot simți pentru mulți dintre conaționalii mei este mai degrabă dispreț. Pot găsi scuze românilor, pot încerca să-i înțeleg, să găsesc cauzele prăpastiei în care au căzut, dar nu pot accepta minciuna, lenea și lipsa de orizont și de cultură. Ei bine, tocmai am dat definiția României contemporane...
Câți dintre români ar face, acum, ceea ce a făcut Schindler în vreme de război, riscând să fie și el aruncat în lagărele morții? Adică să fie alături de cei în suferință și să lase orgoliile deoparte, în schimbul unei fărâme de suflet? Cum să cer asta tuturor românilor, când cei din familia mea ne-au părăsit când aveam nevoie cel mai mult de prezența lor?!? Nu, nu așteptam să stea la rînd ca să o ridice pe mama din pat - dar măcar un telefon pe săptămână ar fi fost de ajuns...
Oamenii sunt orbi, opaci și indiferenți la suferință.
Am fost și eu așa până nu demult? Poate că da, vorbind strict din punct de vedere practic. Dar indiferentă - niciodată.
În Lista lui Schindler este un pic și viața mea. Și nu știu nimic despre viitor; știu doar că prezentul mă apasă, dar este neprețuit.

Din nou aici

... sau, mai bine zis, mi-e dor de blogul meu.
A trecut ceva vreme de cand mi-am facut datoria de blogger cu acte in regula. E greu sa te imparti in prea multe directii si chiar si scrisul are o limita a inspiratiei.

Reteaua Literara continua sa existe in viata mea. Un spatiu de cultura cu oameni interesanti si multa, multa informatie despre literatura si literati romani de pretutindeni. Membrii Retelei sunt deschisi, gata sa-ti devina prieteni si sa-ti impartaseasca gandurile supuse unor dezbateri libere.

Pentru multi, e un fel de dedublare. Viata reala este una, viata de literat alta. Un mod de a-si descoperi resurse necunoscute - si trebuie sa recunosc ca descopar adesea pagini de foarte buna calitate nascute din iubirea pentru literatura.

Uneori sunt atat de obosita dupa trecerea unei zile (din ce in ce mai des, obligatiile de acasa - boala mamei) incat nu mai am forta sa scriu. Dar nu e zi in care sa nu deschid pagina de Retea si sa incerc sa aflu "ce s-a mai intamplat". Si - din fericire - se intampla multe.

In ultima vreme, am reinceput sa scriu de-adevaratelea. Dincolo de pasiunea mea usor frivola (din ultimii ani) pentru eseul angajat in realitate (ce ciudata alaturare, nu? "frivol / angajat" - dar ma cunosc foarte bine si stiu ca este exact asa) - un fel de comoditate creativa, un act quasi-literar in care cuvantul e sfant, dar nu exprima decat atitudine si nu "creeaza" cu adevarat - dincolo de toate astea, deci, incept iar sa ma "arda degetele". Mintea lucreaza, creeaza si apoi uita, asa ca momentul de inspiratie + dorinta nu trebuie pierdut.
Sau poate ca eseistul-comentator era doar o ipostaza de "odihna" dupa prea profunda adancire in scrierea pe teme de specialitate?