... sau, mai bine zis, mi-e dor de blogul meu.
A trecut ceva vreme de cand mi-am facut datoria de blogger cu acte in regula. E greu sa te imparti in prea multe directii si chiar si scrisul are o limita a inspiratiei.
Reteaua Literara continua sa existe in viata mea. Un spatiu de cultura cu oameni interesanti si multa, multa informatie despre literatura si literati romani de pretutindeni. Membrii Retelei sunt deschisi, gata sa-ti devina prieteni si sa-ti impartaseasca gandurile supuse unor dezbateri libere.
Pentru multi, e un fel de dedublare. Viata reala este una, viata de literat alta. Un mod de a-si descoperi resurse necunoscute - si trebuie sa recunosc ca descopar adesea pagini de foarte buna calitate nascute din iubirea pentru literatura.
Uneori sunt atat de obosita dupa trecerea unei zile (din ce in ce mai des, obligatiile de acasa - boala mamei) incat nu mai am forta sa scriu. Dar nu e zi in care sa nu deschid pagina de Retea si sa incerc sa aflu "ce s-a mai intamplat". Si - din fericire - se intampla multe.
In ultima vreme, am reinceput sa scriu de-adevaratelea. Dincolo de pasiunea mea usor frivola (din ultimii ani) pentru eseul angajat in realitate (ce ciudata alaturare, nu? "frivol / angajat" - dar ma cunosc foarte bine si stiu ca este exact asa) - un fel de comoditate creativa, un act quasi-literar in care cuvantul e sfant, dar nu exprima decat atitudine si nu "creeaza" cu adevarat - dincolo de toate astea, deci, incept iar sa ma "arda degetele". Mintea lucreaza, creeaza si apoi uita, asa ca momentul de inspiratie + dorinta nu trebuie pierdut.
Sau poate ca eseistul-comentator era doar o ipostaza de "odihna" dupa prea profunda adancire in scrierea pe teme de specialitate?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu