Eşecul securistului intelectual

O moţiune de cenzură a răsturnat din temelii iluziile unui pion care ajunsese să se considere rege... Alimentate (inteligent) din umbră de păpuşari (aproape) neştiuţi, acele iluzii i-au făcut mai mult rău decât bine omului care deja se vedea viitorul candidat la preşedinţie.
În ultimele două luni şi mai bine, cât timp MRU s-a aflat în fruntea guvernului de rezervă, nu am încetat să mă întreb dacă nu cumva amabilităţile (uneori exagerate) din partea politicienilor de toate culorile la adresa "intelectualului" erau motivate de o atitudine generală prevăzătoare faţă de un securist de la care, prin tradiţie, nu ştii niciodată la ce să te aştepţi.
Câteva dintre epitetele repetate obsesiv mi-au atras în mod deosebit atenţia: "cult", "citit"... "intelectual". Omul chiar şi-a dorit să confirme: începând rapid un periplu prin televiziuni, imediat după numire, convins că va putea convinge şi inamicii cei mai acerbi, domnul în cauză a făcut risipă de cuvinte sofisticate, amintindu-mi de vremea liceului, când ne jucam cu toţii de-a "ce cuvinte am mai descoperit aseară în dicţionar", încercând astfel să-i punem pe profesori pe picior greşit.
Problema "securistului intelectual" a rămas, se pare, fierbinte de prin anii 60 ai secolului trecut când, obosiţi de adunatul adeziunilor "la grămadă" şi cu elementul cantitativ satisfăcut, şefii Securităţii comuniste au trecut la nivelul următor, încercând să atragă de partea lor inteligenţele în formare. Tineri studenţi sau deja profesionişti, cu condiţia ca aceştia să fie dornici de afirmare - sau, cu alte cuvinte, AVIZI DE PUTERE. De puterea pe care ţi-o dă comuniunea cu liderii vremelnici ai ţării. Şi, desigur, de satisfacţiile unui salariu în plus, oferit de instituţia în cauză în contrapartidă cu lepădarea de orice principii democratice. Noii intelectuali - într-o ţară care îşi trimisese deja valorile la Canal.
La urma urmelor, ce ştiau şefii partidului - de teapa unui Dej sau Ceauşescu - despre intelectuali? Că învaţă şi citesc mult. Ehei - dar asta poate face orice tocilar, nu? Şi mai ales copilul ambiţios de la ţară, gata să se lupte cu balaurul din Marele Oraş şi să-i "arate el" că e mai tare.
În facultate, încă mai aveam colegi (poate chiar cu 20 de ani mai vârstnici decât noi) care primiseră, în sfârşit, dreptul de a se înscrie la facultate. Vina lor? Doar faptul că părinţii lor făcuseră parte din clasa adevăraţilor intelectuali şi aristocraţi pe care venirea comunismului îi decimase. La vremea tinereţii LI SE INTERZISESE SĂ ÎNVEŢE. Chiar şi în pragul anilor 80 nu puteau urma chiar orice facultate - ci doar litere, limbi străine, teatru sau Conservatorul.
Când, la rândul meu, în 1990 am devenit şi eu asistent universitar, am cunoscut o doamnă - altfel o respectabilă profesoară de franceză - care mi-a mărturisit că, pentru ea, comunismul fusese un noroc: cum altfel ar fi scăpat de la ţară, ajungând acolo unde era - în mediul universitar?

Între timp, lucrurile, aparent, s-au schimbat. Securitatea a murit, dar prejudecăţile au rămas - şi poate şi suspiciunea.
A nu se înţelege greşit - îi respect profund pe aceia care chiar se luptă, pe căi mai mult sau mai puţin convenţionale, pentru ţară şi pentru care patriotismul este cu adevărat un crez. Dar printre ei se strecoară mult prea adesea eroi de paie, a căror singură calitate este goana după putere.
Mai crede cineva în evoluţia profesională pas cu pas, până la punctul cel mai înalt? Când cineva devine şef al serviciilor secrete la vreo 30 de ani, e greu să crezi aşa ceva. Iar de acolo, direct în postura de prim-ministru???
Guvernul domniei sale mi-a confirmat ideea că urmaşii de cominternişti care, pe vremea lui Ceauşescu, se credeau veşnici şi creatori de dinastii conducătoare s-au regrupat, în 20 de ani, mai puternici ca odinioară. Luaţi unul câte unul, majoritatea miniştrilor lui MRU erau nepoţii şi fiii vechilor cadre de bază. Revoluţia i-a prins nepregătiţi pe cei din generaţia părinţilor lor - sau poate că nu. Au făcut liniştiţi averi dubioase - dar suficiente pentru a-şi trimite copiii să înveţe "afară".
Miniştrii lui MRU pun pe tapet diplome nenumărate de la universităţi cu nume sonore - dar uită, convenabil, să anunţe că nu e vorba de burse câştigate prin concurs, PE MERIT, ci de cursuri plătite cu bani grei proveniţi din acele afaceri dubioase ale părinţilor - foşti şefi în comunism.
După doar două luni, sunt aruncaţi din nou în uitare - şi liberi să toace bani, aşa cum s-au obişnuit, eventual banii proveniţi din contracte grase cu statul. Căci, nu-i aşa? ei sunt intelectualii de bază ai societăţii, şcoliţi acolo unde urmaşii adevăraţilor intelectuali au rareori acces.

Deocamdată, viaţa marchează primul eşec al securistului intelectual. Dar el nu acceptă înfrângerea. Se retrage pentru a-şi linge rănile şi pentru a găsi o metodă de a ataca din nou. Va mai căuta nişte cuvinte sofisticate din dicţionar. Poate mâine va reveni şi vremea lui. Poate peste încă o generaţie. Când cei care ŞTIU vor fi mai puţini...

Sărbători şi circ

În sfârşit, a trecut şi Paştele - în cazul meu, chiar de două ori: o dată pentru tata, o dată pentru mama. În copilărie chiar avea o semnificaţie - bucuria ouălor pictate (nu vopsite!), messa de la Sf. Iosif, apoi, la doar o săptămână distanţă, pasca făcută de mama (cu brânză dulce şi stafide!), ouă roşii, cozonaci şi încă o dată la biserică... micuţa biserică de pe Pitar Moş, vis-a-vis de casa noastră, unde stăteam în faţa porţii, din nou cu lumânărelele în mâini şi iar cântam, mirându-mă că limba română sună puţin altfel în acea a doua săptămână.
În vremurile în care religia era "opiu pentru popor" lumea îşi vedea, totuşi, de ale ei - în privinţa asta şi în altele. În vremurile noastre, în schimb, am uneori senzaţia că spectacolul bigotismului atotcuprinzător ne copleşeşte şi ne striveşte cu fiecare an mai mult.
Aşa că acum, că s-au terminat sărbătorile, răsuflu uşurată.
De cel puţin două ori pe an, de Paşti - neapărat cel ortodox căci prompteristele abia dacă au aflat că mai există şi alte confesiuni, ba le mai şi încurcă - şi de Crăciun şi, eventual, cu alte câteva ocazii intermediare, devenim dintr-o dată o naţie de roboţi religioşi, tobă de cunoştinţe despre Isus & Comp., dedicaţi postului (eventual negru)şi înghesuindu-ne la rând la spovedit, ştim totul despre ritualuri, superstiţii adunate în pripă de pe "Goagăl", ne întrecem în obedienţe şi, în general, ne supunem unui masochism mediatic extrem, presărat cu citate biblice declamate generos de popii care umplu canalele de televiziune oră de oră. Parcă se dă un semnal de atac - şi dintr-o dată ai impresia că te-ai teleportat într-un spaţiu fundamentalist fără scăpare, un fel de Iran românesc de mucava, parte integrantă dintr-un spectacol grotesc şi mizer, cu o regie ştirbă ce miroase a politică.
Iranul merită imitat, pentru că sărmanii menţinuţi în întuneric cred orbeşte orice li se spune - şi dacă îi mai ameninţi şi cu iadul - ehei! se transformă uşor în sclavii de care ai nevoie.
Constat cu tristeţe că dogma religioasă nu mai are de ceva vreme legătură cu credinţa în sine. S-a transformat şi ea într-o sursă de afaceri - comerţ cu indulgenţe, comerţ cu orice, inclusiv cu sufletele oamenilor. Ultima idee: candela "acreditată" - singura acceptată în biserici, conform spuselor patriarhului, orice încălcare fiind pasibilă de amendă (aşa cum scria pe poarta unei biserici). Evident, obiectul în cauză este mai scump decât oricare altul de până acum.
În ultima vreme - cu larga aprobare a politicienilor zilei - parodia religioasă a luat amploare. Acum câţiva ani ne amuzam de micii interlopi care, după ce ajungeau acasă cu maşinile noi - din Germania, desigur! - chemau popa în curte să le binecuvânteze motorul. Acum asistăm neputincioşi la îndoctrinarea agresivă a noului "Om Nou": legea - da, legea! - cere ca micuţilor din clasele pregătitoare (la cinci ani!!!) să li se predea OBLIGATORIU ore de religie! Popii (ortodocşi, desigur) se insinuează peste tot, pe ecran HD sau chiar 3D şi te torturează - într-o limbă română stâlcită de cuvinte slavone, pe care aproape că nu o mai înţelege nimeni - cu ameninţarea pedepselor veşnice, refuzând să observe că lumea de azi este alta decât cea de acum 2000 de ani.
România încă nu a depăşit etapa feudală, iar drumul înapoi, către analfabetismul Erei Întunecate, se anunţă foarte scurt şi simplu. Cu sau fără afurisenie.