Iniţiativa civică de secu-dreapta

Se doreşte a fi un "nou Oengeu". Nu, nu partid - Doamne fereşte!!! Dar să atragă, totuşi, cât mai mulţi simpatizanţi ai centru-dreptei.
Nu ştiu de ce, dar orice "iniţiativă" ce poartă semnătura lui MRU îmi stârneşte, din pornire, suspiciune. Omul acesta seamănă cu gândăcelul din poveste, care se chinuie să urce pe geamul ferestrei într-o iluzorie căutare a libertăţii şi apoi se loveşte de rama de sus, cade şi o ia mereu de la capăt. Păţeşte la fel de fiecare dată - şi totuşi, neobosit, porneşte din nou.

A fost etichetat drept intelectual - unul "citit" (de parcă ar fi putut fi şi altfel??), "remarcabil", o "speranţă" pentru unii. A sărit etape şi aproape a făcut uitate "greşelile tinereţii" - acelea care îl făceau să pună pe hârtie, pentru ştiinţa unor autorităţi mult mai înalte şi mai convenabile decât Uniunea Studenţilor Comunişti din 1989, al cărei reprezentant era, numele studenţilor colegi care doreau revoluţia. Lasă, o să vedeţi voi ce o să păţiţi, îşi şoptea în barbă, mulţumit de rolul său de salvator al regimului, aşa cum singur se simţea. Apoi, când listele lui infame nu şi-au mai găsit rostul, s-a retras discret "în studiu", simţind că, într-o bună zi, va veni şi vremea lui. Putea fi de folos şi "celorlalţi" - la urma urmelor, cine să nu îşi dorească un cadru de încredere, de o asemenea valoare?

Cum-necum, s-a strecurat prin viaţă neobservat de nimeni - în afară de cine trebuie - şi, cu două-trei diplome de răsunet colecţionate dintr-o suflare şi CV-ul bine condimentat, şi-a ajuns visul cu ochii. Era şef. Nu unul oarecare, ci exact în mediul pentru care oricum se pregătea încă din celălalt regim. Analist fin, cu privirea mereu scrutătoare, pregătită să vadă tot ce se petrece în jurul său şi chiar dincolo de limite, putea deja să-şi propună ţeluri mai grandioase. Poate ministru, poate chiar preşedinte...

Şi apoi, brusc, firul s-a rupt şi, după vreo 70 de zile de euforie, s-a trezit dat la o parte, în timp ce tot ce clădise în vreo douăzeci şi mai bine de ani, din vremea uteceului, se ducea pe apa sâmbetei. Rămas dintr-o dată fără servici şi fără ţeluri prea vizibile, prea răcorit de duşul neaşteptat, ai fi zis că se va retrage în cochilie pentru puţină meditaţie asupra sa şi a vieţii în general. Eventual, asupra adevăratelor valori. Te-ai fi aşteptat, poate, să fie "salvat" - ca mulţi alţii - printr-o funcţie de consilier prezidenţial. E posibil chiar să-i fi fost oferită - dar orgoliul său nemăsurat l-a împins să refuze.

Gândăcelul nu se opreşte niciodată. Încearcă mereu, nu schimbă nimic - poate doar unghiul abordat pentru drumul care se repetă mereu.
Cu câteva zile în urmă citeam o ştire despre o întâlnire a personajului în cauză cu studenţii dintr-o anume universitate bucureşteană. Am presupus, pentru o clipă, că va începe un periplu de conferinţe, testând terenul pentru o eventuală carieră academică.
M-am înşelat. Omul nostru lua pulsul "spaţiului civic" în căutare de nemulţumiţi. Cum la Berkeley - spaţiul tradiţional al revoluţiilor studenţeşti - locul era deja ocupat, şi-a încercat forţele în Bucureşti. În căutare de carne de tun pentru un nou proiect grandios. În care, desigur, EL să ocupe locul central.

O mişcare civică nu trebuie să aibă culoare politică - sau măcar nu trebuie să pară că are. Ce te faci însă cu omul acesta care, şi astăzi, se declară "liberal" fără să fie? Un fel de "Ioan fără de ţară" (King John Lackland) autohton, aplicabil la nivel de partid.
Ce mai contează? Românul are în general memorie scurtă şi tinde să ierte orice. Inexplicabil, împotriva oricărei logici, îşi iartă mereu călăul. La urma urmelor, omul nici nu a apucat să ajungă chiar atât de departe... împiedicat fiind de mersul istoriei...

Aştept cu interes prezentarea platformei noii iniţiative civice de secu-dreapta. Strategi puşi pe căpătuială, sau simpli naivi vor adera, probabil, la noul club monden ce se prevede. O Monica Macovei sau un Cristian Preda, europarlamentari ce au început, de la o vreme, să strâmbe din nas la casa unde au crescut, ar putea să se ofere drept strategi de ocazie - dar vor fi, probabil, daţi la o parte de Ego-ul imens al iniţiatorului.

Inventivitatea românească nu are, într-adevăr, limite. Nici tupeul. De la Senatorul Melcilor încoace totul pare posibil. Iar prezidenţialele din 2014 se zăresc, deja, la orizont. Omul e pregătit - sau cel puţin aşa crede chiar el.

Dar noi?

Bucureşti - altfel. Sau poate că nu

De două zile încoace Bucureştiul meu cel de toate zilele este schimbat. Mai multă culoare (în ciuda norilor negri ce acoperă, din timp în timp, cerul), mulţimi de oameni ce nu au ieşit în stradă pentru vreo manifestaţie pro- sau anti- ceva şi, în general, un sentiment de normalitate pe care nu l-am mai trăit de multă vreme.
De două zile, Bucureştiul este spaniol. Finala Europa League la fotbal se desfăşoară între două echipe spaniole, iar fanii lor au venit cu miile - cu zecile de mii - să se bucure alături de eroii lor. Văzându-i, însuşi conceptul de "fan" suferă o modificare radicală: nici vorbă de privirile pline de ură ale faunei ce însoţeşte, de obicei, echipele româneşti; nici înjurături, nici lovituri sub centură (la propriu).
Străzile centrului vechi sunt pline de veselie, de cântece, de zâmbete şi speranţă - şi, alături de spaniolii veniţi cu familii pe trei generaţii, chiar şi românii noştri învaţă din nou să zâmbească. Nu te poţi împotrivi acestui val de empatie generoasă, acestui torent de lumină multicoloră care s-a răspândit prin oraş...
Până şi golaşa statuie a împăratului Trajanus (iberic şi el) de la Muzeul de Istorie s-a colorat în alb şi roşu, devenind mai umană sub atingerea suporterilor înfocaţi şi amuzaţi.
Aceste două zile sunt dovada cea mai clară că sportul te poate face mai bun. Sportul înţeles ca o competiţie cu tine însuţi, în care celălalt este doar rival şi nu duşman. Suferinţa echipei învinse şi a fanilor ei nu trece dincolo de limitele bunului simţ - iar învingătorii îi îmbrăţişează pe cei învinşi şi fac un culoar pentru a le prezenta, imaginar, onorul, în aplauze.
Pe scena sportului adevărat nu mai există învingători sau învinşi. Cu toţii au câştigat ceva în evoluţia lor ca oameni. Au devenit mai buni, mai uniţi, mai puternici.

Pentru câteva zile, Bucureştiul nostru prea gri (veşnica Budapestă a celor certaţi cu geografia) a devenit altul. Sau, poate, am redeschis şi noi, pentru o clipă, poarta către o existenţă firească, luminoasă, generoasă.

În timpul acesta, cealaltă faţă a Bucureştiului nu se dezminte: omul veşnic frustrat, cu fundul în maşina sa stupid de scumpă, strecurându-se cu greu prin aglomeraţia din zonele în care fusese avertizat să nu se aventureze ("dar ce? îmi dictează ei mie ce să fac???"). Omul pus pe ceartă, obsedat de mărunţişuri şi conflicte minore, de propria sa "grandoare" de mahala rămâne pe mai departe în gaura sa de cârtiţă umilă, mirat de ce nu e tratat ca un european get-beget. Lipsit de identitate şi de coloană vertebrală, el moare încet, înecat în propriile frustrări, jignit de bucuria celorlalţi.

Cum va fi Bucureştiul mâine? Vom reveni la viaţa dinainte? Sau poate că aceste clipe de bucurie ne vor schimba iremediabil viaţa citatidă în bine?