De două zile încoace Bucureştiul meu cel de toate zilele este schimbat. Mai multă culoare (în ciuda norilor negri ce acoperă, din timp în timp, cerul), mulţimi de oameni ce nu au ieşit în stradă pentru vreo manifestaţie pro- sau anti- ceva şi, în general, un sentiment de normalitate pe care nu l-am mai trăit de multă vreme.
De două zile, Bucureştiul este spaniol. Finala Europa League la fotbal se desfăşoară între două echipe spaniole, iar fanii lor au venit cu miile - cu zecile de mii - să se bucure alături de eroii lor. Văzându-i, însuşi conceptul de "fan" suferă o modificare radicală: nici vorbă de privirile pline de ură ale faunei ce însoţeşte, de obicei, echipele româneşti; nici înjurături, nici lovituri sub centură (la propriu).
Străzile centrului vechi sunt pline de veselie, de cântece, de zâmbete şi speranţă - şi, alături de spaniolii veniţi cu familii pe trei generaţii, chiar şi românii noştri învaţă din nou să zâmbească. Nu te poţi împotrivi acestui val de empatie generoasă, acestui torent de lumină multicoloră care s-a răspândit prin oraş...
Până şi golaşa statuie a împăratului Trajanus (iberic şi el) de la Muzeul de Istorie s-a colorat în alb şi roşu, devenind mai umană sub atingerea suporterilor înfocaţi şi amuzaţi.
Aceste două zile sunt dovada cea mai clară că sportul te poate face mai bun. Sportul înţeles ca o competiţie cu tine însuţi, în care celălalt este doar rival şi nu duşman. Suferinţa echipei învinse şi a fanilor ei nu trece dincolo de limitele bunului simţ - iar învingătorii îi îmbrăţişează pe cei învinşi şi fac un culoar pentru a le prezenta, imaginar, onorul, în aplauze.
Pe scena sportului adevărat nu mai există învingători sau învinşi. Cu toţii au câştigat ceva în evoluţia lor ca oameni. Au devenit mai buni, mai uniţi, mai puternici.
Pentru câteva zile, Bucureştiul nostru prea gri (veşnica Budapestă a celor certaţi cu geografia) a devenit altul. Sau, poate, am redeschis şi noi, pentru o clipă, poarta către o existenţă firească, luminoasă, generoasă.
În timpul acesta, cealaltă faţă a Bucureştiului nu se dezminte: omul veşnic frustrat, cu fundul în maşina sa stupid de scumpă, strecurându-se cu greu prin aglomeraţia din zonele în care fusese avertizat să nu se aventureze ("dar ce? îmi dictează ei mie ce să fac???"). Omul pus pe ceartă, obsedat de mărunţişuri şi conflicte minore, de propria sa "grandoare" de mahala rămâne pe mai departe în gaura sa de cârtiţă umilă, mirat de ce nu e tratat ca un european get-beget. Lipsit de identitate şi de coloană vertebrală, el moare încet, înecat în propriile frustrări, jignit de bucuria celorlalţi.
Cum va fi Bucureştiul mâine? Vom reveni la viaţa dinainte? Sau poate că aceste clipe de bucurie ne vor schimba iremediabil viaţa citatidă în bine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu