De câțiva ani buni, americanii organizează o serie de concursuri spectaculoase ce îi poartă pe concurenți prin toată lumea - The Amazing Race.
Amazing, într-adevăr... din multe puncte de vedere. Partea frumoasă a lucrurilor este plăcerea de a vedea cu ochii tăi imagini din locuri superbe din această lume, unde cu greu ai putea să ajungi, fără un motiv concret. Poți astfel să călătorești, cu gândul, oriunde, să îți imaginezi că descoperi popoare, legende, miracole de fiecare zi.
Merită concurenții americani să fie invidiați? Parțial, da. Însă miza de un milion de dolari este prea mare pentru ca participanții să mai dea vreo atenție frumuseților cu care au norocul să se întâlnească; clădirile istorice rămân doar puncte de reper pe o hartă a pașilor grăbiți, iar oamenii întâlniți în drum sunt doar un mijloc util pentru a depăși o nouă etapă în planul inițial.
Emisiunea este bine gândită, urmărind printre altele construirea unei baze de cultură generală, unei deschideri spre umanitate, spre comunicare dincolo de granițele strâmte ale simplismului american recunoscut.
Un om ca mine, care a avut norocul unor profesori de școală dedicați construirii unei baze de cultură generală solide pentru elevii lor, rămâne adesea surprins de ceea ce ar fi fosrte simplu de numit incultura participanților la acest concurs. Unul habar nu avea că Polonia nu face parte din Rusia (?!?). Altul se întreba, cât se poate de candid - dar sincer: "în ce țară este Monaco? - în Spania?"
Din punctul meu de vedere, aceste răspunsuri - și altele, numeroase, asemenea lor - sunt în cel mai bun caz stupide.
Dar oare cum ar răspunde astăzi un elev de clasa a opta, pregătit după criterii care se schimbă în fiecare an și victimă a orgoliilor unui șir de miniștri care vor să lase în urmă, ca pe o placă memorială, numele lor în subsolul unei legi golite de conținut? Cum să admir obsesia automatismelor care nu trec dincolo de memorarea inutilă a mii de date, fără a căuta logica desfășurării evenimentelor. De ce urăsc tinerii istoria? Dar geografia? Dar științele - în întregul lor. Toate astea vorbesc despre noi, oamenii, despre modul în care am devenit ceea ce suntem și despre modul - previzibil - în care vom evolua.
Să fie adevărat, oare, ceea ce afirma Einstein, cu privire la faptul că totul este relativ? Să fim oare victimele percepției noastre - mereu schimbătoare - despre ceea ce se definește drept adevăr imuabil la un moment dat?
Un sondaj recent m-a pus pe gânduri, dar o privire mai atentă asupra lucrurilor duce la concluzia că lucrurile nu sunt deloc simple.
Da, 42% dintre români sunt convinși că Pământul este centrul Universului, iar Soarele se rotește în jurul lui. Îți vine să râzi - sau să plângi - pentru că informația riguros științifică înmagazinată în tine protestează vehement.
Și totuși, cu patru secole în urmă, numai gîndul în sine ar fi fost eretic și te-ar fi condamnat la moarte. Adevărul, așa cum era definit atunci, era construit după norme diferite.
Un interesant articol găsit pe blogul lui Lovendal - de fapt o serie de articole - ne lasă și mai mult pradă întrebărilor. În spiritul credinței că orice poate fi demonstrat, dacă sofismul este argumentul tău de căpătâi, poți ajunge, eventual, să eziți atunci când vine vorba de susținerea punctului de vedere oficial, științific, al zilei.
Sunt oare cei 42% victime ale propriei lor ignoranțe, sau purtători ai unei convingeri diferite față de majoritate? Avem dreptul să râdem de ei, să încercăm să-i învățăm contrariul, să distrugem din temelii rădăcina convingerilor lor de o viață?
În virtutea adevărului contemporan, bun, rău, așa cum e el, poate că da. O încercare nobilă, la urma-urmei, de culturalizare minimală a unui popor încă pierdut, în mare parte, în negura analfabetismului. Dar în satele sărace care își trăiesc viața la fel ca acum câteva secole, în același ritm lent și uitat de civilizație, nu contează prea mult cine se învârte în jurul cui. Viața reală e prea dură, iar copiii nu ajung prea ușor la cunoaștere - victime colaterale pe altarul evoluției. Poate la ei s-au gândit mai-marii europeni când au schițat proiectul învățământului pentru toți (ascuns cu emfază sub numele de Proiectul Bologna) care anulează elitele, anulează curiozitatea care duce spre cunoaștere, elogiind media și mediocritatea.
Între ceea ce știm și ceea ce nu știm prea bine (sau nu știm exact, după criterii științifice impuse) rămâne regretul socratic al celui care, după o viață de căutări, nu e mulțumit de adevărurile vremii sale.
duminică, 8 august 2010
sâmbătă, 7 august 2010
Branding în stil local
O fostă studentă mă întreba de curând de ce nu mai scriu... pe căldura asta, nici nu e prea ușor să-ți aduni gândurile și să creezi ceva original.
Mă uit pe geam, spre castanul din fața casei și nu se mișcă nicio frunză. Nu, nu este frunza de brand care a stârnit atâtea discuții. Și uite că am găsit un punct de plecare.
De ani buni predau comunicare iar termenul de branding face, evident, parte din gama de noțiuni despre care vorbesc studenților. Nu pentru că este la modă - deși acest lucru este o realitate, iar moda e motivația numărul unu pentru români - ci pentru că este o realitate de care trebuie să ținem seama. Un mod de a defini ceva, prin ceea ce deosebește acel ceva (produs, serviciu, companie, persoană, oraș, comunitate, țară) de toate celelalte asemenea lui.
Crearea unui brand pornește de la două elemente principale: 1) dorința de a te diferenția față de ceilalți și 2) dorința de a folosi acele elemente care te diferențiază, pentru a deveni lider într-un anumit domeniu.
De aici și transferul firesc al branding-ului dinspre macro-percepție spre percepția la nivel individual. Brandul numit TU - așa cum spunea Tom Peters în celebrul său articol scris cu peste zece ani în urmă, dacă nu mă înșel.
Un brand nu există - nu poate exista - dacă nu se exploatează la maximum toate formele de comunicare aplicabile. Lumea modernă beneficiază de tehnologii complexe care ușurează mult efortul comunicatorului - dar și simplifică până la robotizare reacția receptorului. Informația nu mai trebuie căutată pe baza propriei alegeri - ea vine singură către tine, în valuri, nediferențiată, neclasificată, neverificată și, uneori, manipulatoare.
Ce ar fi important pentru a crea un brand adevărat - și nu un simplu logo fără fond, așa cum se chinuie un numit minister românesc să ne servească - care să dureze și să convingă?
1) În primul rând, propria experiență pusă în valoare.
Care ar fi principalele elemente în care România să își demonstreze experiența? Inventivitatea? (altădată brevete și invenții, de la Paulescu la Coandă, de la Babeș la Vuia) (astăzi, clonare de carduri, furturi pe e-bay, nomadism și, mai ales, inventivitatea necesară pentru a supraviețui politicienilor corupți).
2) În al doilea rând, obiectivele propuse - financiare? morale? culturale? de orgoliu?
Care ar fi obiectivele României astăzi? Din filmulețul căruia i s-a făcut atâta reclamă nu e clar. Turism, da - dar cu ce mijloace? Și, la urma-urmelor, România se DISTINGE prin ceva în turism - în comparație cu ceilalți competitori în materie?
Și, pe lângă turism, ce mai avem de oferit? Nu e vorba aici despre ce s-ar putea face - desigur, dacă s-ar trece dincolo de mărginirea intereselor personale adesea meschine - ci dacă am înțelege cu adevărat că, pentru a fi cu adevărat cineva la nivel individual, trebuie să fii parte dintr-un întreg, să ai o identitate clară pe care să ți-o asumi cu bunele și relele ei - în cazul primelor, pentru a le crește valoarea, iar celelalte pentru a le neutraliza sau măcar diminua.
3) În al treilea rând, dar la fel de importantă, este puterea de a influența. Un brand puternic este și un lider convingător și demn de urmat. Lumea întreagă admiră precizia elvețiană, seriozitatea germană sau ambiția competitivă americană. Ce este specific, din acest punct de vedere, pentru români? Unii spun - ospitalitatea.
Oare? Să întrebăm turistul ajuns la mare și furat la nota de plată de la restaurant, sau care trebuie să dea șpagă pentru a i se schimba cearceafurile. Să întrebăm investitorii germani sosiți prin anii 90 și plecați în bună parte așa cum au venit, după ce oficiali de pe la ministere i-au întrebat, insistent: mie ce îmi iese de aici? Să întrebăm profesoara de liceu care evaluează notele în funcție de greutatea lănțișoarelor de aur primite, sau meditatorul de matematică pentru care prețul pe oră variază în funcție de prețul kilogramului de brânză. Pe directoarea unui Liceu German care, cu câțiva ani în urmă, respingea copilul unui neamț ce lucra la ambasada Germaniei din București, pretinzând că "nu știe destul de bine limba", doar pentru că nu primise peșcheșul cerut celorlalți candidați. Nu inventez, sunt povești adevărate aflate de la prietenii cu copii la școală.
Ospitalitatea asta nu e niciodată gratis. Nu la români.
4) În fine - deși lista nu e nici pe departe epuizată - un brand se impune și datorită reputației celui care îl propune. Să mai insist asupra reputației României?!?
De multe ori m-am întrebat de ce, la istorie, suntem atât de mândri când afirmăm că în vremea lui Vlad Țepeș nimeni nu îndrăznea să fure? Dacă ar fi fost ceva normal, nu s-ar mai fi spus nimic. Deci, era o EXCEPȚIE.
Și, de fapt, câți domnitori/conducători/lideri de pe aceste meleaguri ies, cu adevărat, în evidență? Vreo zece. Poate cincisprezece. Pentru mai bine de 2000 de ani... e cam puțin.
Înțelepciunea și tradiția unui popor ies în evidență și prin proverbe. Hai să aruncăm o scurtă privire și aici. Capul tăiat, sabia nu-l taie. Numai slugile gândesc așa. Dacă te uiți cu atenție în jur, vei vedea peste tot persoane gata să se aplece, cu slugărnicie, în clipa în care au senzația că pot obține ceva de la tine. Asta îmi amintește de faptul că, în primul meu an de serviciu, în aviație, înainte de Revoluție, i-am ripostat directorului într-un moment în care era vorba despre susținerea unui principiu. Cei cîțiva martori la discuție s-au înverzit, iar omul, după câteva clipe de surprindere, mi-a spus că mă respectă pentru că sunt singura persoană, de când e director, care nu și-a frânt spinarea în fața lui... SINGURA?!? Poate că și ultima...
Alt proverb: să moară și capra vecinului. Oricât am căutat, nu am mai găsit la niciun alt popor un echivalent valabil. E marcă înregistrată românească. Invidie, răutate, ură.
Pentru români, noțiunea de adversar respectat este încă necunoscută. La noi există doar dușmani de moarte - cu pretenția falsă de metaforă.
Tom Peters mai spune că reputația unui brand este și o problemă de percepție. În traducere, a se înțelege credibilitate.
România - o opțiune credibilă. O variantă de slogan - propunerea mea. Cu frunză sau fără frunză - ne crede cineva? Și, apropo de frunză, inculții de la ministere nu știau că FRUNZA DE STEJAR este, de zeci de ani, simbolul României?
Mă uit pe geam, spre castanul din fața casei și nu se mișcă nicio frunză. Nu, nu este frunza de brand care a stârnit atâtea discuții. Și uite că am găsit un punct de plecare.
De ani buni predau comunicare iar termenul de branding face, evident, parte din gama de noțiuni despre care vorbesc studenților. Nu pentru că este la modă - deși acest lucru este o realitate, iar moda e motivația numărul unu pentru români - ci pentru că este o realitate de care trebuie să ținem seama. Un mod de a defini ceva, prin ceea ce deosebește acel ceva (produs, serviciu, companie, persoană, oraș, comunitate, țară) de toate celelalte asemenea lui.
Crearea unui brand pornește de la două elemente principale: 1) dorința de a te diferenția față de ceilalți și 2) dorința de a folosi acele elemente care te diferențiază, pentru a deveni lider într-un anumit domeniu.
De aici și transferul firesc al branding-ului dinspre macro-percepție spre percepția la nivel individual. Brandul numit TU - așa cum spunea Tom Peters în celebrul său articol scris cu peste zece ani în urmă, dacă nu mă înșel.
Un brand nu există - nu poate exista - dacă nu se exploatează la maximum toate formele de comunicare aplicabile. Lumea modernă beneficiază de tehnologii complexe care ușurează mult efortul comunicatorului - dar și simplifică până la robotizare reacția receptorului. Informația nu mai trebuie căutată pe baza propriei alegeri - ea vine singură către tine, în valuri, nediferențiată, neclasificată, neverificată și, uneori, manipulatoare.
Ce ar fi important pentru a crea un brand adevărat - și nu un simplu logo fără fond, așa cum se chinuie un numit minister românesc să ne servească - care să dureze și să convingă?
1) În primul rând, propria experiență pusă în valoare.
Care ar fi principalele elemente în care România să își demonstreze experiența? Inventivitatea? (altădată brevete și invenții, de la Paulescu la Coandă, de la Babeș la Vuia) (astăzi, clonare de carduri, furturi pe e-bay, nomadism și, mai ales, inventivitatea necesară pentru a supraviețui politicienilor corupți).
2) În al doilea rând, obiectivele propuse - financiare? morale? culturale? de orgoliu?
Care ar fi obiectivele României astăzi? Din filmulețul căruia i s-a făcut atâta reclamă nu e clar. Turism, da - dar cu ce mijloace? Și, la urma-urmelor, România se DISTINGE prin ceva în turism - în comparație cu ceilalți competitori în materie?
Și, pe lângă turism, ce mai avem de oferit? Nu e vorba aici despre ce s-ar putea face - desigur, dacă s-ar trece dincolo de mărginirea intereselor personale adesea meschine - ci dacă am înțelege cu adevărat că, pentru a fi cu adevărat cineva la nivel individual, trebuie să fii parte dintr-un întreg, să ai o identitate clară pe care să ți-o asumi cu bunele și relele ei - în cazul primelor, pentru a le crește valoarea, iar celelalte pentru a le neutraliza sau măcar diminua.
3) În al treilea rând, dar la fel de importantă, este puterea de a influența. Un brand puternic este și un lider convingător și demn de urmat. Lumea întreagă admiră precizia elvețiană, seriozitatea germană sau ambiția competitivă americană. Ce este specific, din acest punct de vedere, pentru români? Unii spun - ospitalitatea.
Oare? Să întrebăm turistul ajuns la mare și furat la nota de plată de la restaurant, sau care trebuie să dea șpagă pentru a i se schimba cearceafurile. Să întrebăm investitorii germani sosiți prin anii 90 și plecați în bună parte așa cum au venit, după ce oficiali de pe la ministere i-au întrebat, insistent: mie ce îmi iese de aici? Să întrebăm profesoara de liceu care evaluează notele în funcție de greutatea lănțișoarelor de aur primite, sau meditatorul de matematică pentru care prețul pe oră variază în funcție de prețul kilogramului de brânză. Pe directoarea unui Liceu German care, cu câțiva ani în urmă, respingea copilul unui neamț ce lucra la ambasada Germaniei din București, pretinzând că "nu știe destul de bine limba", doar pentru că nu primise peșcheșul cerut celorlalți candidați. Nu inventez, sunt povești adevărate aflate de la prietenii cu copii la școală.
Ospitalitatea asta nu e niciodată gratis. Nu la români.
4) În fine - deși lista nu e nici pe departe epuizată - un brand se impune și datorită reputației celui care îl propune. Să mai insist asupra reputației României?!?
De multe ori m-am întrebat de ce, la istorie, suntem atât de mândri când afirmăm că în vremea lui Vlad Țepeș nimeni nu îndrăznea să fure? Dacă ar fi fost ceva normal, nu s-ar mai fi spus nimic. Deci, era o EXCEPȚIE.
Și, de fapt, câți domnitori/conducători/lideri de pe aceste meleaguri ies, cu adevărat, în evidență? Vreo zece. Poate cincisprezece. Pentru mai bine de 2000 de ani... e cam puțin.
Înțelepciunea și tradiția unui popor ies în evidență și prin proverbe. Hai să aruncăm o scurtă privire și aici. Capul tăiat, sabia nu-l taie. Numai slugile gândesc așa. Dacă te uiți cu atenție în jur, vei vedea peste tot persoane gata să se aplece, cu slugărnicie, în clipa în care au senzația că pot obține ceva de la tine. Asta îmi amintește de faptul că, în primul meu an de serviciu, în aviație, înainte de Revoluție, i-am ripostat directorului într-un moment în care era vorba despre susținerea unui principiu. Cei cîțiva martori la discuție s-au înverzit, iar omul, după câteva clipe de surprindere, mi-a spus că mă respectă pentru că sunt singura persoană, de când e director, care nu și-a frânt spinarea în fața lui... SINGURA?!? Poate că și ultima...
Alt proverb: să moară și capra vecinului. Oricât am căutat, nu am mai găsit la niciun alt popor un echivalent valabil. E marcă înregistrată românească. Invidie, răutate, ură.
Pentru români, noțiunea de adversar respectat este încă necunoscută. La noi există doar dușmani de moarte - cu pretenția falsă de metaforă.
Tom Peters mai spune că reputația unui brand este și o problemă de percepție. În traducere, a se înțelege credibilitate.
România - o opțiune credibilă. O variantă de slogan - propunerea mea. Cu frunză sau fără frunză - ne crede cineva? Și, apropo de frunză, inculții de la ministere nu știau că FRUNZA DE STEJAR este, de zeci de ani, simbolul României?
luni, 5 iulie 2010
Ce inseamna sa fii fan...
Ma uit la Tour de France - asa cum, pana nu de mult, ma uitam la turneul de tenis de la Wimbledon. Si, dintr-o data, m-am gandit la notiunea de "fan". Sunt oare un fan? Sau doar un om pasionat de sport - de acestea doua si de altele - care simte incantarea drumului pe care il parcurge alaturi de preferatii sai?
Asa ca din aceasta mica dilema au iesit vorbele de mai jos.
Ce inseamna sa fii fan…
Cand vine vorba de sport, pasiunea spectatorului sau a telespectatorului nu are limite. Ne trec fiori de emotie, suferim sau atingem extazul alaturi de echipa favorita sau sportivul preferat, le iertam orice greseala sau ii calcam in picioare pentru ea si, in general, viata noastra trece pe planul al doilea cand, cu ochii atintiti spre ecranul mai mult sau mai putin HD, ne hranim din victoriile sau esecurile celor ce, vremelnic, ne ocupa inima.
Lumea sportului din ultimul deceniu face insa ca termenul de « fan » sa semene tot mai mult cu acel cuvant din care provine : fanatic. Fanatismul sportiv curma vieti (cand un fotbalist este amenintat cu moartea, sau chiar ucis de paranoia sportului devenit religie, asa cum s-a intamplat candva in Columbia) ; fanatismul sportiv invinge civilizatia, atunci cand un comentator sportiv tanar dar respectat de la TVR inlocuieste traditionalul termen de rivalitate cu cel al « dusmanilor de moarte » (se intampla acum vreo 4-5 ani…); fanatismul sportiv ne face, uneori, sa uitam de ceea ce ne apropie si sa platim cu ura parerea sotului, iubitului, fratelui, prietenilor care isi aleg favoriti ce ne transforma si pe noi in rivali.
Exista totusi doua spatii ale lumii sportive unde ura aceasta nu isi are, din fericire, locul (doar, poate, in mintea cate unui adolescent infierbantat si gata sa isi linisteasca – temporar – hormonii cu cuvinte murdare) : tenisul si ciclismul.
Nu intamplator, sunt sporturile pe care le iubesc. Sunt sporturi care pot naste idoli, dar care in acelasi timp te invata, zi de zi si saptamana de saptamana, ce inseamna respectul fata de tine si fata de ceilalti. Rivalul se opreste sa-si ajute adversarul cazut de pe bicicleta ; sfarsitul meciului de tenis aduna, in strangerea de mana de final, admiratia pentru cel care s-a dovedit mai bun.
Adevaratii fani nu sunt fanatici ; adevaratii fani trebuie sa ramana baza de incredere si motivatia performantei – altfel, sportul ar putea deveni, incet-incet, doar o alta modalitate de exorcizare a frustrarilor omului simplu care, timp de o clipa, s-ar simti, prin idolii sai, un zeu.
Asa ca din aceasta mica dilema au iesit vorbele de mai jos.
Ce inseamna sa fii fan…
Cand vine vorba de sport, pasiunea spectatorului sau a telespectatorului nu are limite. Ne trec fiori de emotie, suferim sau atingem extazul alaturi de echipa favorita sau sportivul preferat, le iertam orice greseala sau ii calcam in picioare pentru ea si, in general, viata noastra trece pe planul al doilea cand, cu ochii atintiti spre ecranul mai mult sau mai putin HD, ne hranim din victoriile sau esecurile celor ce, vremelnic, ne ocupa inima.
Lumea sportului din ultimul deceniu face insa ca termenul de « fan » sa semene tot mai mult cu acel cuvant din care provine : fanatic. Fanatismul sportiv curma vieti (cand un fotbalist este amenintat cu moartea, sau chiar ucis de paranoia sportului devenit religie, asa cum s-a intamplat candva in Columbia) ; fanatismul sportiv invinge civilizatia, atunci cand un comentator sportiv tanar dar respectat de la TVR inlocuieste traditionalul termen de rivalitate cu cel al « dusmanilor de moarte » (se intampla acum vreo 4-5 ani…); fanatismul sportiv ne face, uneori, sa uitam de ceea ce ne apropie si sa platim cu ura parerea sotului, iubitului, fratelui, prietenilor care isi aleg favoriti ce ne transforma si pe noi in rivali.
Exista totusi doua spatii ale lumii sportive unde ura aceasta nu isi are, din fericire, locul (doar, poate, in mintea cate unui adolescent infierbantat si gata sa isi linisteasca – temporar – hormonii cu cuvinte murdare) : tenisul si ciclismul.
Nu intamplator, sunt sporturile pe care le iubesc. Sunt sporturi care pot naste idoli, dar care in acelasi timp te invata, zi de zi si saptamana de saptamana, ce inseamna respectul fata de tine si fata de ceilalti. Rivalul se opreste sa-si ajute adversarul cazut de pe bicicleta ; sfarsitul meciului de tenis aduna, in strangerea de mana de final, admiratia pentru cel care s-a dovedit mai bun.
Adevaratii fani nu sunt fanatici ; adevaratii fani trebuie sa ramana baza de incredere si motivatia performantei – altfel, sportul ar putea deveni, incet-incet, doar o alta modalitate de exorcizare a frustrarilor omului simplu care, timp de o clipa, s-ar simti, prin idolii sai, un zeu.
vineri, 4 iunie 2010
Faleze de piatră
De câteva luni încoace, revista Faleze de piatră îmi ocupă destule ore pe care le consider câștigate, împlinite, prețioase. Uneori este vorba despre o muncă titanică - citirea unui mare număr de eseuri, articole, fragmente de roman și așa mai departe, venite de la mulți români cu talent pentru literatură. Selecția este dură, suntem mai mulți redactori și părerile fiecăruia dintre noi contează.
Dar rezultatul este fantastic! Revista arată foarte bine, de grafică se ocupă câțiva profesioniști (artiști plastici, graficieni), între care și Maia Martin, al cărei articol pe această temă poate fi citit aici.
Este o plăcere să faci parte dintr-un grup de oameni atât de entuziaști. La revistă nu există criză - în afară de criza de timp. Nu există certuri - ci doar dezbateri de calitate. Nu există resentimente - ci doar plăcerea de a crea. Nimeni nu e nedreptățit, nimeni nu e uitat - fiecare are o șansă și dreptul la această șansă îi este respectat. Iar talent, slavă Domnului, există printre români, am putut vedea asta din plin, în lunile de când am intrat și eu în echipă. De fapt, suntem o familie: diferiți, dar apropiați, dincolo de granițele geografice.
Faleze de piatra - dar și rețeaua din care s-a născut, Cititor de proză, sunt, de ceva vreme, prietenii mei din fiecare zi și îmi dăruiesc lecturile din fiecare seară. Aș dori să le ofer mai mult timp - dar asta va veni, poate, când sănătatea mamei va fi mai bună.
Dar rezultatul este fantastic! Revista arată foarte bine, de grafică se ocupă câțiva profesioniști (artiști plastici, graficieni), între care și Maia Martin, al cărei articol pe această temă poate fi citit aici.
Este o plăcere să faci parte dintr-un grup de oameni atât de entuziaști. La revistă nu există criză - în afară de criza de timp. Nu există certuri - ci doar dezbateri de calitate. Nu există resentimente - ci doar plăcerea de a crea. Nimeni nu e nedreptățit, nimeni nu e uitat - fiecare are o șansă și dreptul la această șansă îi este respectat. Iar talent, slavă Domnului, există printre români, am putut vedea asta din plin, în lunile de când am intrat și eu în echipă. De fapt, suntem o familie: diferiți, dar apropiați, dincolo de granițele geografice.
Faleze de piatra - dar și rețeaua din care s-a născut, Cititor de proză, sunt, de ceva vreme, prietenii mei din fiecare zi și îmi dăruiesc lecturile din fiecare seară. Aș dori să le ofer mai mult timp - dar asta va veni, poate, când sănătatea mamei va fi mai bună.
joi, 27 mai 2010
Lista lui Schindler
In seara asta am urmărit la televizor (pentru a câta oară?) Lista lui Schindler, filmul meu de suflet.
Uneori cred chiar că e o dovadă de masochism faptul că insist să mă uit, de fiecare dată când îl descopăr pe vreun canal de televiziune. Atâta durere... da, dar și speranță, iar ultimele imagini din film - cele cu revenirea evreilor salvați și a urmașilor lor la mormântul lui Schindler de la Ierusalim - mă răscolesc la fel de mult pe cât mă umplu de încredere în viață.
Viața e foarte ciudată, într-adevăr. Dacă, acum vreo trei ani, mi-ar fi spus cineva că am să trec prin experiența de acum n-aș fi crezut. Dacă mi s-ar fi spus că mama va ajunge să se chinuie de durere și să sufere în tăcere, în ceața în care a fost aruncată de acea teribilă boală cu numele de Alzheimer, aș fi reacționat, probabil, violent.
Acum, însă, îmi înghit lacrimile în fiecare seară, pentru ca dimineața să pot fi puternică pentru ea. Și adesea simt că nu pot pe de-a-ntregul. Cine salvează o viață, salvează lumea întreagă spune o vorbă înțeleaptă a poporului evreu - și atunci pe ea de ce nu pot să o salvez? Ce înseamnă restul lumii când știi că nu o poți ajuta tocmai pe cea care ți-a dat viață.
În seara asta m-a vizitat o fostă studentă de la ASE, de la Masterat și m-a găsit cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus că fac tot ce se poate face și că e sigură că mama știe acest lucru. Cum de există atâta înțelepciune și sensibilitate față de suferință la un copil? Da, dacă în țara asta există astfel de suflete avem o șansă de viitor, noi, românii, ca nație.
Nu, nu vreau să vorbesc despre lipsa de direcție ce pare să ne copleșească în aceste vremuri, nici despre politicienii corupți și nici despre politică, în general. Aș fi, oricum, gata să fiu solidară cu suferințele țării mele, dacă acest strigăt de ajutor ar veni de la niște oameni integri. Dar e doar o vorbă în vânt și tot ce pot simți pentru mulți dintre conaționalii mei este mai degrabă dispreț. Pot găsi scuze românilor, pot încerca să-i înțeleg, să găsesc cauzele prăpastiei în care au căzut, dar nu pot accepta minciuna, lenea și lipsa de orizont și de cultură. Ei bine, tocmai am dat definiția României contemporane...
Câți dintre români ar face, acum, ceea ce a făcut Schindler în vreme de război, riscând să fie și el aruncat în lagărele morții? Adică să fie alături de cei în suferință și să lase orgoliile deoparte, în schimbul unei fărâme de suflet? Cum să cer asta tuturor românilor, când cei din familia mea ne-au părăsit când aveam nevoie cel mai mult de prezența lor?!? Nu, nu așteptam să stea la rînd ca să o ridice pe mama din pat - dar măcar un telefon pe săptămână ar fi fost de ajuns...
Oamenii sunt orbi, opaci și indiferenți la suferință.
Am fost și eu așa până nu demult? Poate că da, vorbind strict din punct de vedere practic. Dar indiferentă - niciodată.
În Lista lui Schindler este un pic și viața mea. Și nu știu nimic despre viitor; știu doar că prezentul mă apasă, dar este neprețuit.
Uneori cred chiar că e o dovadă de masochism faptul că insist să mă uit, de fiecare dată când îl descopăr pe vreun canal de televiziune. Atâta durere... da, dar și speranță, iar ultimele imagini din film - cele cu revenirea evreilor salvați și a urmașilor lor la mormântul lui Schindler de la Ierusalim - mă răscolesc la fel de mult pe cât mă umplu de încredere în viață.
Viața e foarte ciudată, într-adevăr. Dacă, acum vreo trei ani, mi-ar fi spus cineva că am să trec prin experiența de acum n-aș fi crezut. Dacă mi s-ar fi spus că mama va ajunge să se chinuie de durere și să sufere în tăcere, în ceața în care a fost aruncată de acea teribilă boală cu numele de Alzheimer, aș fi reacționat, probabil, violent.
Acum, însă, îmi înghit lacrimile în fiecare seară, pentru ca dimineața să pot fi puternică pentru ea. Și adesea simt că nu pot pe de-a-ntregul. Cine salvează o viață, salvează lumea întreagă spune o vorbă înțeleaptă a poporului evreu - și atunci pe ea de ce nu pot să o salvez? Ce înseamnă restul lumii când știi că nu o poți ajuta tocmai pe cea care ți-a dat viață.
În seara asta m-a vizitat o fostă studentă de la ASE, de la Masterat și m-a găsit cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus că fac tot ce se poate face și că e sigură că mama știe acest lucru. Cum de există atâta înțelepciune și sensibilitate față de suferință la un copil? Da, dacă în țara asta există astfel de suflete avem o șansă de viitor, noi, românii, ca nație.
Nu, nu vreau să vorbesc despre lipsa de direcție ce pare să ne copleșească în aceste vremuri, nici despre politicienii corupți și nici despre politică, în general. Aș fi, oricum, gata să fiu solidară cu suferințele țării mele, dacă acest strigăt de ajutor ar veni de la niște oameni integri. Dar e doar o vorbă în vânt și tot ce pot simți pentru mulți dintre conaționalii mei este mai degrabă dispreț. Pot găsi scuze românilor, pot încerca să-i înțeleg, să găsesc cauzele prăpastiei în care au căzut, dar nu pot accepta minciuna, lenea și lipsa de orizont și de cultură. Ei bine, tocmai am dat definiția României contemporane...
Câți dintre români ar face, acum, ceea ce a făcut Schindler în vreme de război, riscând să fie și el aruncat în lagărele morții? Adică să fie alături de cei în suferință și să lase orgoliile deoparte, în schimbul unei fărâme de suflet? Cum să cer asta tuturor românilor, când cei din familia mea ne-au părăsit când aveam nevoie cel mai mult de prezența lor?!? Nu, nu așteptam să stea la rînd ca să o ridice pe mama din pat - dar măcar un telefon pe săptămână ar fi fost de ajuns...
Oamenii sunt orbi, opaci și indiferenți la suferință.
Am fost și eu așa până nu demult? Poate că da, vorbind strict din punct de vedere practic. Dar indiferentă - niciodată.
În Lista lui Schindler este un pic și viața mea. Și nu știu nimic despre viitor; știu doar că prezentul mă apasă, dar este neprețuit.
joi, 6 mai 2010
Din nou aici
... sau, mai bine zis, mi-e dor de blogul meu.
A trecut ceva vreme de cand mi-am facut datoria de blogger cu acte in regula. E greu sa te imparti in prea multe directii si chiar si scrisul are o limita a inspiratiei.
Reteaua Literara continua sa existe in viata mea. Un spatiu de cultura cu oameni interesanti si multa, multa informatie despre literatura si literati romani de pretutindeni. Membrii Retelei sunt deschisi, gata sa-ti devina prieteni si sa-ti impartaseasca gandurile supuse unor dezbateri libere.
Pentru multi, e un fel de dedublare. Viata reala este una, viata de literat alta. Un mod de a-si descoperi resurse necunoscute - si trebuie sa recunosc ca descopar adesea pagini de foarte buna calitate nascute din iubirea pentru literatura.
Uneori sunt atat de obosita dupa trecerea unei zile (din ce in ce mai des, obligatiile de acasa - boala mamei) incat nu mai am forta sa scriu. Dar nu e zi in care sa nu deschid pagina de Retea si sa incerc sa aflu "ce s-a mai intamplat". Si - din fericire - se intampla multe.
In ultima vreme, am reinceput sa scriu de-adevaratelea. Dincolo de pasiunea mea usor frivola (din ultimii ani) pentru eseul angajat in realitate (ce ciudata alaturare, nu? "frivol / angajat" - dar ma cunosc foarte bine si stiu ca este exact asa) - un fel de comoditate creativa, un act quasi-literar in care cuvantul e sfant, dar nu exprima decat atitudine si nu "creeaza" cu adevarat - dincolo de toate astea, deci, incept iar sa ma "arda degetele". Mintea lucreaza, creeaza si apoi uita, asa ca momentul de inspiratie + dorinta nu trebuie pierdut.
Sau poate ca eseistul-comentator era doar o ipostaza de "odihna" dupa prea profunda adancire in scrierea pe teme de specialitate?
A trecut ceva vreme de cand mi-am facut datoria de blogger cu acte in regula. E greu sa te imparti in prea multe directii si chiar si scrisul are o limita a inspiratiei.
Reteaua Literara continua sa existe in viata mea. Un spatiu de cultura cu oameni interesanti si multa, multa informatie despre literatura si literati romani de pretutindeni. Membrii Retelei sunt deschisi, gata sa-ti devina prieteni si sa-ti impartaseasca gandurile supuse unor dezbateri libere.
Pentru multi, e un fel de dedublare. Viata reala este una, viata de literat alta. Un mod de a-si descoperi resurse necunoscute - si trebuie sa recunosc ca descopar adesea pagini de foarte buna calitate nascute din iubirea pentru literatura.
Uneori sunt atat de obosita dupa trecerea unei zile (din ce in ce mai des, obligatiile de acasa - boala mamei) incat nu mai am forta sa scriu. Dar nu e zi in care sa nu deschid pagina de Retea si sa incerc sa aflu "ce s-a mai intamplat". Si - din fericire - se intampla multe.
In ultima vreme, am reinceput sa scriu de-adevaratelea. Dincolo de pasiunea mea usor frivola (din ultimii ani) pentru eseul angajat in realitate (ce ciudata alaturare, nu? "frivol / angajat" - dar ma cunosc foarte bine si stiu ca este exact asa) - un fel de comoditate creativa, un act quasi-literar in care cuvantul e sfant, dar nu exprima decat atitudine si nu "creeaza" cu adevarat - dincolo de toate astea, deci, incept iar sa ma "arda degetele". Mintea lucreaza, creeaza si apoi uita, asa ca momentul de inspiratie + dorinta nu trebuie pierdut.
Sau poate ca eseistul-comentator era doar o ipostaza de "odihna" dupa prea profunda adancire in scrierea pe teme de specialitate?
duminică, 3 ianuarie 2010
Reteaua literara
Sfarsitul de an a venit cu o noua cyber-surpriza. L-am redescoperit pe Adrian Sahleanu ("cel mai vechi SONG-ist"), mai intai in forum-ul SONG de pe yahoo iar apoi intr-o retea de socializare in care cu bucurie m-am inscris si eu.
Initiata de scriitorul Gelu Vlasin, Reteaua Literara are abia un an si ceva, dar a strans multi romani de pretutindeni a caror mare pasiune este cultura - cea romana, in primul rand, dar si integrarea ei in marea cultura a lumii.
Oameni mari si oameni obisnuiti - toti cu aceeasi pasiune pentru frumos. Fiecare avem pagina proprie, putem comunica intre noi, putem primi "cadouri" sau mesaje.
Site-ul mai cuprinde si informatii legate de noi aparitii editoriale, arta, muzica sau concursuri pe teme de cultura.
UN loc unde putem uita ce ne desparte si putem sa ne bucuram de ceea ce ne uneste... pentru romani, as spune ca este un adevarat miracol!
Initiata de scriitorul Gelu Vlasin, Reteaua Literara are abia un an si ceva, dar a strans multi romani de pretutindeni a caror mare pasiune este cultura - cea romana, in primul rand, dar si integrarea ei in marea cultura a lumii.
Oameni mari si oameni obisnuiti - toti cu aceeasi pasiune pentru frumos. Fiecare avem pagina proprie, putem comunica intre noi, putem primi "cadouri" sau mesaje.
Site-ul mai cuprinde si informatii legate de noi aparitii editoriale, arta, muzica sau concursuri pe teme de cultura.
UN loc unde putem uita ce ne desparte si putem sa ne bucuram de ceea ce ne uneste... pentru romani, as spune ca este un adevarat miracol!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)