Lista lui Schindler

In seara asta am urmărit la televizor (pentru a câta oară?) Lista lui Schindler, filmul meu de suflet.
Uneori cred chiar că e o dovadă de masochism faptul că insist să mă uit, de fiecare dată când îl descopăr pe vreun canal de televiziune. Atâta durere... da, dar și speranță, iar ultimele imagini din film - cele cu revenirea evreilor salvați și a urmașilor lor la mormântul lui Schindler de la Ierusalim - mă răscolesc la fel de mult pe cât mă umplu de încredere în viață.
Viața e foarte ciudată, într-adevăr. Dacă, acum vreo trei ani, mi-ar fi spus cineva că am să trec prin experiența de acum n-aș fi crezut. Dacă mi s-ar fi spus că mama va ajunge să se chinuie de durere și să sufere în tăcere, în ceața în care a fost aruncată de acea teribilă boală cu numele de Alzheimer, aș fi reacționat, probabil, violent.
Acum, însă, îmi înghit lacrimile în fiecare seară, pentru ca dimineața să pot fi puternică pentru ea. Și adesea simt că nu pot pe de-a-ntregul. Cine salvează o viață, salvează lumea întreagă spune o vorbă înțeleaptă a poporului evreu - și atunci pe ea de ce nu pot să o salvez? Ce înseamnă restul lumii când știi că nu o poți ajuta tocmai pe cea care ți-a dat viață.
În seara asta m-a vizitat o fostă studentă de la ASE, de la Masterat și m-a găsit cu ochii plini de lacrimi. Mi-a spus că fac tot ce se poate face și că e sigură că mama știe acest lucru. Cum de există atâta înțelepciune și sensibilitate față de suferință la un copil? Da, dacă în țara asta există astfel de suflete avem o șansă de viitor, noi, românii, ca nație.
Nu, nu vreau să vorbesc despre lipsa de direcție ce pare să ne copleșească în aceste vremuri, nici despre politicienii corupți și nici despre politică, în general. Aș fi, oricum, gata să fiu solidară cu suferințele țării mele, dacă acest strigăt de ajutor ar veni de la niște oameni integri. Dar e doar o vorbă în vânt și tot ce pot simți pentru mulți dintre conaționalii mei este mai degrabă dispreț. Pot găsi scuze românilor, pot încerca să-i înțeleg, să găsesc cauzele prăpastiei în care au căzut, dar nu pot accepta minciuna, lenea și lipsa de orizont și de cultură. Ei bine, tocmai am dat definiția României contemporane...
Câți dintre români ar face, acum, ceea ce a făcut Schindler în vreme de război, riscând să fie și el aruncat în lagărele morții? Adică să fie alături de cei în suferință și să lase orgoliile deoparte, în schimbul unei fărâme de suflet? Cum să cer asta tuturor românilor, când cei din familia mea ne-au părăsit când aveam nevoie cel mai mult de prezența lor?!? Nu, nu așteptam să stea la rînd ca să o ridice pe mama din pat - dar măcar un telefon pe săptămână ar fi fost de ajuns...
Oamenii sunt orbi, opaci și indiferenți la suferință.
Am fost și eu așa până nu demult? Poate că da, vorbind strict din punct de vedere practic. Dar indiferentă - niciodată.
În Lista lui Schindler este un pic și viața mea. Și nu știu nimic despre viitor; știu doar că prezentul mă apasă, dar este neprețuit.

Din nou aici

... sau, mai bine zis, mi-e dor de blogul meu.
A trecut ceva vreme de cand mi-am facut datoria de blogger cu acte in regula. E greu sa te imparti in prea multe directii si chiar si scrisul are o limita a inspiratiei.

Reteaua Literara continua sa existe in viata mea. Un spatiu de cultura cu oameni interesanti si multa, multa informatie despre literatura si literati romani de pretutindeni. Membrii Retelei sunt deschisi, gata sa-ti devina prieteni si sa-ti impartaseasca gandurile supuse unor dezbateri libere.

Pentru multi, e un fel de dedublare. Viata reala este una, viata de literat alta. Un mod de a-si descoperi resurse necunoscute - si trebuie sa recunosc ca descopar adesea pagini de foarte buna calitate nascute din iubirea pentru literatura.

Uneori sunt atat de obosita dupa trecerea unei zile (din ce in ce mai des, obligatiile de acasa - boala mamei) incat nu mai am forta sa scriu. Dar nu e zi in care sa nu deschid pagina de Retea si sa incerc sa aflu "ce s-a mai intamplat". Si - din fericire - se intampla multe.

In ultima vreme, am reinceput sa scriu de-adevaratelea. Dincolo de pasiunea mea usor frivola (din ultimii ani) pentru eseul angajat in realitate (ce ciudata alaturare, nu? "frivol / angajat" - dar ma cunosc foarte bine si stiu ca este exact asa) - un fel de comoditate creativa, un act quasi-literar in care cuvantul e sfant, dar nu exprima decat atitudine si nu "creeaza" cu adevarat - dincolo de toate astea, deci, incept iar sa ma "arda degetele". Mintea lucreaza, creeaza si apoi uita, asa ca momentul de inspiratie + dorinta nu trebuie pierdut.
Sau poate ca eseistul-comentator era doar o ipostaza de "odihna" dupa prea profunda adancire in scrierea pe teme de specialitate?

Reteaua literara

Sfarsitul de an a venit cu o noua cyber-surpriza. L-am redescoperit pe Adrian Sahleanu ("cel mai vechi SONG-ist"), mai intai in forum-ul SONG de pe yahoo iar apoi intr-o retea de socializare in care cu bucurie m-am inscris si eu.
Initiata de scriitorul Gelu Vlasin, Reteaua Literara are abia un an si ceva, dar a strans multi romani de pretutindeni a caror mare pasiune este cultura - cea romana, in primul rand, dar si integrarea ei in marea cultura a lumii.
Oameni mari si oameni obisnuiti - toti cu aceeasi pasiune pentru frumos. Fiecare avem pagina proprie, putem comunica intre noi, putem primi "cadouri" sau mesaje.
Site-ul mai cuprinde si informatii legate de noi aparitii editoriale, arta, muzica sau concursuri pe teme de cultura.
UN loc unde putem uita ce ne desparte si putem sa ne bucuram de ceea ce ne uneste... pentru romani, as spune ca este un adevarat miracol!

Poate ca ar fi trebuit...

Uite ca se mai sfarseste un an.
In ultima vreme, boala mamei nu mi-a mai lasat prea multe clipe libere - si mai ales inspirate - ca sa scriu cate ceva pe blog. Pacat.
Poate ca ar fi trebuit sa scriu despre rezultatul alegerilor. Ca degeaba i-am votat pe liberali (desi, sincer, Crin Antonescu este departe de a fi convingator cu adevarat). Ca tot Basescu e presedinte. Ca intuiesc pericolul real al unei noi dictaturi - una "cu fata democratica". Ca ma uimeste modul in care cei plecati demult de aici se lasa pacaliti de un discurs golit de sens si de valoare. Ca majoritari sunt manelistii si oamenii cu educatie putina - care si acum o mai cauta pe Elodia...
Poate ca ar fi trebuit sa scriu despre intalnirile cu prietenii. Scurte, dar (in contrapunct cu cele de mai sus) pline de sens. Despre cafeneaua de vizavi (Dorde) unde - in ciuda plasarii pe strada cea mai de fitze din Bucuresti (Dorobanti, desigur!) e loc numai pentru prieteni adevarati si se canta Cohen sau Amalia Rodriguez...
Ah, da - Cohen. Poate ca ar fi trebuit sa scriu ca am in mana DVD-ul cu primul lui concert, cel de la Isle of Wight, din 1970. Ca l-am obtinut cu emotie si rabdare, de la Amazon.com (desi traiesc in Romania si nu prea mai vea nimeni sa accepte comenzi de aici. S-au ars de prea multe ori cu tot felul de hotzi). Ca l-am urmarit cu un fior ce mi-a amintit de Doina Cadariu si de prima caseta cu cantecele lui, ascultata pe cand aveam vreo 18 ani.
Poate ca ar fi trebuit sa vorbesc putin si despre bucuriile simple si trairile intense ale vietii mele din ultima vreme. De forum-ul Cohen in care mi-am facut atatia prieteni. De cartile pe care le-am recitit cu candoare in lunile din urma - ultima - sau mai bine zis cea mai recenta -, La Medeleni.
Sau de ziarele pe care nu le mai citesc. Sau de televiziunea romana care decade mereu. Ma refugiez pe TVR Cultural sau National Geographic. Sau privesc ultimele episoade din "Medium" pe AXN.
Poate ca ar fi trebuit sa vorbesc despre Hannuka sau despre Craciun caci, intr-un fel sau altul, le iubesc pe amandoua. Pe primul pentru amintirile mele, pe al doilea pentru radacinile mele. Sunt un om norocos - sa am si una, si alta.
Dar, mai ales, ar fi trebuit sa vorbesc despre OANTA.
A fost iarasi 15 decembrie fara el. Au trecut deja 16 ani de cand nu mai este? Pare ireal. Cateodata mi-e dor sa cant iar pe scena, sa simt fiorul acela al pasiunii comune, al bucuriei impartasite pe de-a-ntregul.
Cotidianul ne-a daruit un mic cadou. In 16 decembrie,un mic memento pentru noi - dar mai ales pentru el. Un articol discret si cald, cu poze in care m-am regasit si eu, un pui de om inca emotionat si speriat de noua glorie a cantecului nascut din suflet.

In acest sfarsit de an, am timp sa rasfoiesc in memorie clipe bune si mai putin bune si sa sper la ceva egal cu asta pentru anul care vine.
Sa fii bun, 2010!

Sunt ANTI-BASESCU: ma dati afara din tara mea?

Aproape ca facusem o promisiune sa nu scriu despre politica... si totusi...
Aseara si astazi am vazut la televizor secvente din mitingul "cu sila" de la Craiova, cu tot cu obraznicia unui primar mafiot (Solomon, de la Craiova) impotriva lui Mircea Dinescu. "MD, spunea el, daca mai vrea sa stea in Oltenia, trebuie sa isi schimbe atitudinea fata de Traian Basescu..."
Cum?!?
Au ajuns iar militienii sa decida ce trebuie sa facem noi?
Chiar nu sunt o simpatizanta a lui Dinescu. Mi se pare prea teribilist si cam obosit de viata si de deciziile nepotrivite luate in viata, dar nu pot sa ii neg statutul de poet. De intelectual. Cu sute de mii de ore de cultura in plus fata de oricare dintre lacheii lui Basescu.
Maine poate ca am sa vad un Auschwitz si in Romania. De data asta, pentru romani. Cu Solomon pe post de Gauleiter. Impartind pumni in stanga si in dreapta: n-ai votat cum ti-am zis eu, ma? mai faci? te omor cu mana mea!
O tara de lichele. Liiceanu avea dreptate - doar ca, intre timp, s-a aliniat si el printre cei despre care vorbea cu dispret.
Nu vreau sa emigrez. Puteam sa o fac de multe ori, dar nici nu mi-a trecut prin cap sa renunt la tara mea. La oamenii despre care credeam ca sunt blanzi si curati la suflet.
SUNT ANTI-BASESCU: ma dati afara din tara mea, lichelelor?

O zi linistita...

De multa vreme nu am mai avut o zi asa de linistita... Fara ore, fara traduceri, fara nimic din nebunia din ultima vreme...
Asa ca m-am relaxat, am citit si am navigat pe Internet. Si uite ca am gasit tot felul de lucruri interesante - intre ele un grup de postari de pe un blog al unui inginer (Gheorghe Francu se numeste) pasionat de istoria locuitorilor vechii Dacii. Despre Tezaurul de la Pietroasa, plus unele consideratii personale legate de inscriptii aflate pe unele dintre obiectele din acest tezaur. Postarea nu e chiar noua (2007) dar oricum e interesanta. Istoria nu se demodeaza asa de repede.
Am mai descoperit inca un site destul de interesant. Totul a pornit de la o carticica despre profetiile Maya pentru anul 2012 - un subiect la moda acum, mai ales ca ne apropiem de anul in cauza.
Asta imi aduce aminte de nebunia care a cuprins planeta in preajma eclipsei totale de soare din august 1999. Pacat ca nu eram in cea mai buna forma fizica pentru a savura din plin momentul. Dar imi amintesc ca peste tot - ziare, reviste, emisiuni de televiziune - revenea obsesiv intrebarea legata de "viitorul omenirii dupa 11 august"...
Inca o dovada ca nu intelegem nimic din locul nostru in Marele Cosmos...
Deci, sa revin la 2012. Ma pasioneaza de ceva vreme istoria si cultura vechilor popoare (pe care cu aroganta si automultumire crestina unii le numesc "pagane"), iar despre Maya se stie inca foarte putin. Tehnica moderna si lumea virtuala ne sunt acum de mare folos - dar, pe de alta parte, fac loc la tot felul de speculatii "bizantine" (adica foarte colorate si intortocheate). Mana cereasca pentru tinerii cu foame de mistere...
La un moment dat m-am gandit sa intru pe net si sa vad ce se mai scrie in ultima vreme despre 2012. Dincolo de opiniile apocaliptice si catastrofice, gata sa "prezica" sfarsitul lumii (se poate cumva sa propunem o selectie? sa incepem cu mitocanii si incultii care se viseaza stapanii lumii - sau macar a unei bucatele rotunde din ea... AAAHHHH! Am uitat ca mi-am promis sa nu scriu despre politica romaneasca...) mai gasesti si lucruri utile, interesante, opinii avizate (filosofice, stiintifice sau simple incercari - serioase - de clarificari personale).
Printre toate astea l-am gasit si pe Lovendal, un tanar (cred eu) entuziast si pasionat de cunoastere. I-as spune, daca as putea, ca se "lacomeste" la prea multe subiecte majore si, din cand in cand, o da in bara. Tot cautand subiecte "shoc" se dilueaza informatia, iar satisfactia succesului facil este hrana de baza pentru semidocti. N-as vrea, totusi, sa i se intample - entuziasmul lui merita o soarta mai buna.
Oamenii de stiinta ne ajuta si ei putin. Am gasit un articol foarte interesant pe un site care se numeste chiar asa: http://www.december212012.com.
Ce am inteles eu:
1. Ca data de 21 decembrie 2012 este momentul in care se incheie un ciclu al calendarului maya - dar nici pe departe ultimul. Este doar o incheiere a lumii asa cum o stim si - ideal vorbind - trecerea spre o Noua Era spirituala;
2. Comparand cu un alt tip de comentariu esoteric, se incheie trecerea dinspre era dominata de Pesti si se ajunge in Aquarius (scuzati pragmatismul...); unii spun totusi ca am pasit deja in Varsator inca de prin 1998...
3. In 21 decembrie 2012 va avea loc o aliniere spectaculoasa a planetelor sistemului solar, iar Soarele isi va gasi locul chiar pe Ecuatorul Caii Lactee, intr-o zona intunecata (gen "gaura neagra"?) a acesteia ("Dark Rift")
4. - si, mai ales, ca astfel de fenomene astronomice pot avea efecte neasteptate la noi, pe Pamant, despre care nimeni nu stie exact cum se vor manifesta si cum ne vor afecta, fizic sau psihic.

Sa ne bucuram deci de fiecare zi a Planetei albastre (din cosmos) si (inca) verzi (de pe pamant). Se mai poate face totusi ceva, ca sa iesim "pe plus" la momentul adevarului? Poate ne ajuta Roxana.

O aniversare perfecta

De obicei, aniversarile sunt un prilej de reflectie... Te gandesti ce ai facut in ultimul an, ce ai realizat, ce ai daruit, ce ai fi putut sa faci si nu ai reusit si, mai ales, ce poti face in anul care vine.
De multe ori, ziua ta este punctul de criza (in sensul limbii vechii Grecii, unde "krisis" era un "turning point", adica un punct de confluenta intre vechi si nou)care iti da forta pentru restul vietii tale.
Iar cand o petreci cu prietenii, cu cei dragi tie, cu familia, sensul acestei zile este cu atat mai profund.
Ziua mea s-a intins, in acest an, pe... mai multe zile. Miercuri, acasa, cu Florin, Rodica, mama si - desigur - subsemnata. Cu o zi mai devreme, pentru ca programul meu la facultate ma obliga sa sar peste ziua de joi (adevarata mea zi de nastere). Apoi, vineri, cu prietenii (fosti cursanti) din blestematul acela de program Phare din vara.
In sfarsit (de fapt, nu chiar), ca un corolar, cina la Ginger cu mama, tanti Veronica, Mihai, Evi si Robert. Familia mea adevarata. Cei mai buni.

Doream de ceva vreme sa vin aici (s-a deschis in aprilie) - dar cautam un motiv cu adevarat important. Nici nu puteam gasi un loc mai minunat. Un patron simpatic, deschis, vesel si rafinat, cu mancaruri asemenea, un adevarat festin pentru minte si suflet. Un decor (inca) minimalist, dar decorat discret cu obiecte de arta autentica - tablouri si statuete de bronz - si, mai ales, fara emfaza tipatoare a "marilor" restaurante bucurestene. Spatii largi, curatenie exemplara, serviciu discret dar eficient, amabilitate, intr-un cuvant un loc de cea mai buna calitate, unde te simti binevenit. Un pahar de vin bun ciocnit alaturi de patron, o conversatie placuta, relaxata, ca intre prieteni si cercul a fost complet.

E din ce in ce mai greu sa te simti bine in Bucurestiul sufocat de fitze, de dudui inculte si interlopi cu degete groase si sunci ascunse sub vesminte tipatoare - dar de firma. E din ce in ce mai greu sa descoperi o oaza de normalitate in orasul nostru - dar exact asta am simtit in seara asta.

Un loc unde abia astepti sa te intorci, ca acasa.