Românii și miturile lor

Azi este 1 Decembrie. Ziua Națională a românilor de pretutindeni. E un moment de reflecție – sau cel puțin așa cred eu.
Poți reflecta la propria viață – la ce ai făcut în anul care a trecut, pentru tine și pentru comunitate. La mersul lucrurilor în țara ta. La ultimii 21 de ani, cei ce poartă semnul Revoluției, sau cum s-o fi chemând – cea care ar fi trebuit să aducă liniștea în viața românilor.
Sau la poporul căruia îi aparții. Acesta este, de fapt, singurul adevăr care nu poate fi schimbat. Indiferent de genele pe care le porți în tine, aparții unui anume popor; în timp, poți fugi, te poți preface că uiți, poți emigra, poți falsifica prezentul, poți să-ți schimbi numele, poți inventa o istorie cu totul nouă și o familie cu totul nouă, dar – chiar și ascunsă privirilor indiscrete – apartenența la un popor rămâne singurul semn al trecerii tale pe pământ.
De multe ori, sărbătorile oficiale sunt doar un pretext pentru a face gesturi de conveniență, pentru a bifa un ritual, pentru a-ți umfla pieptul și a rosti vorbe menite să rămână în istorie, cu parafa adevărului absolut.
Dar, dincolo de toate acestea, rămâne înțelegerea faptului că acesta, bun sau rău, este poporul tău. Avem curajul să vorbim sincer despre noi? Sau e mai simplu să ne lăsăm pradă unor vorbe mari dar goale, unor mituri – adevărate sau false – cu care ne păcălim zi de zi, an de an, uitând să trăim cu adevărat, normal și firesc, așa cum ne cere pământul pe care pășim.
Mi-am propus ca azi, de Ziua Națională a României și în zilele viitoare să mă opresc puțin asupra câtorva dintre miturile care ne copleșesc, care ne domină, care ne schimbă uneori viața în ceea ce nu ar trebui să fie.

Mitul numărul 1: Protocronismul românesc
Mitul numărul 2: Poporul român a fost creștin înainte de a fi român: Ortodoxismul agresiv
Mitul numărul 3: Ospitalitatea
Mitul numărul 4: Inteligența peste medie
Mitul numărul 5: Naționalismul împodobit în culorile continuității (conștiința națională/patriotismul vs naționalism)

Protocronismul românesc

Într-o formă sau alta și cu largul concurs al conducerilor politice din ultimele două secole (strict în scopul justificării fiecărei ideologii în parte și cu deosebire în epoca dominată de comuniști), românii au aflat, cu mândrie, că sunt primii la toate. Arheologii și-au suflecat mânecile și au muncit cu spor, descoperind vestigii ancestrale care duceau, toate, la o singură concluzie: NOI am fost aici, în Europa, înaintea tuturor. Obsedați de statistici ce trebuie să demonstreze, neapărat, că orgoliul nostru nemăsurat are, totuși, justificare.
Dar cine sunt acești NOI despre care vorbim? De ce ne declarăm proprietatea asupra acelor oase și cioburi, ca și cum ADN-ul lor ne-ar face mai importanți decât suntem? Avem vreo legătură cu ele? Sau, în sens invers, au aparținut ele unor ființe cu care să ne mîndrim că ne înrudim?
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un popor la fel de dezbinat ca și acum era readus la viață de credința precedenței sale fizice (și istorice) asupra tuturor celorlalte seminții europene. Înainte de Iorga, cu a sa Etymologicum magnum Romaniae, au fost și alții, care au crezut în ideea nobilă că românii pot fi treziți la viață prin aflarea valorii unice a înaintașilor lor, cei care au fost primii în toate – dar, mai ales, cu Burebista în rolul unui David nou, fundamental, creator de dinastii și popoare. Ideea a prins repede rădăcini, căci cui nu i-ar plăcea să uite de un prezent nesemnificativ în favoarea unei istorii mprețe?
A fost, înainte de toate, Nicolae Densușianu cu teoria sa despre civilizația pelasgă, atotcuprinzătoare, de la Atlantic și până în Caucaz și chiar mai departe, spre granițele sub-continentului indian și ale cărei gene ar fi trebuit să se fi transmis, apoi, dacilor din acest spațiu geografic - și numai lor. O, ce ideal minunat pentru un popor a cărui istorie vorbește adesea despre supunere, moliciune de spirit, trădare sau adaptabilitate cameleonică, frumos înfășurată în haina așa-zisei toleranțe! Dacia preistorică putea pune capăt tuturor acestor speculații răuvoitoare, anunțând lumii un imperiu care le preceda pe toate celelalte, un imperiu în care noi, românii (sau, desigur, strămoșii noștri imemoriali) am fi fost stăpâni.
Protocronismul este un atac la istoria adevărată, oricare ar fi ea; un atac disimulat sub vorbe mari, al căror scop este doar acela de a trezi vanități. Obsesia precedenței roade suflete și naște frustrări, într-un popor și-așa chinuit de îndoieli și pentru care propria siguranță a fost, întotdeauna, preocuparea principală. Locuitorii unui imperiu nu gândesc așa. Spiritul imperial îți dă ținută, onoare, liniște interioară și, mai ales, forța de a merge mereu cu fruntea sus.
Regăsim toate astea la poporul român? Au existat ele vreodată?

Dar protocronismul și-a făcut loc, treptat, insidios, și la alte niveluri. Literatura anilor de sânge de după 1948 este plină de exemple. Cu aproape trei decenii mai târziu, la mijlocul anilor 70 (mai precis în 1974), criticul Edgar Papu îmbină istoria și literatura, făcând din Cantemir un predecesor (nerecunoscut!) al romantismului european, prin a sa Descriptio Moldaviae. Pregătirea intelectuală a domnului moldovean – în același timp istoric, filosof, etnograf, muzician și, în general, un spirit enciclopedic - este, într-adevăr, de netăgăduit; dar acum, când se împlinesc 300 de ani de la a doua sa urcare pe tron, în 1710, se uită voit că iluministul Cantemir (urcat pe tron cu ajutorul puterii otomane și nu al poporului său) a dăruit o parte a Moldovei (Basarabia) lui Petru cel Mare și că, înfrânt în atitudinea sa pro-rusă de o Europă ce privea spre modernism, s-a refugiat un an mai târziu tot în Rusia țaristă, unde a rămas până la capătul vieții.
Nici Eminescu nu a scăpat de elanul festivist: el devine, tot sub pana lui Edgar Papu, un predecesor al existențialismului – ba chiar și al sociologiei. Mitul crește, crește și, de aici și până la "glorioasele realizări" socialiste nu mai este decât un pas.
Ai fi crezut că dărâmarea comunismului avea și rostul de a pune lucrurile în tiparele lor normale. Totuși, nu de multă vreme, citeam pe un site cultural pe care îl prețuiesc mult, fragmente dintr-o lucrare obsesiv-arogantă a unui român ce locuiește acum în Statele Unite și care declara ritos că Noi nu suntem urmașii Romei – ba chiar din contră, că Roma ar trebui să ne fie recunoscătoare, pentru că de la noi a învățat multe... Obsesia “poporului ales” (convenabil inventată de slugi ale puterii, din vechime și până astăzi) nu are la noi aceeași conotație spirituală ca la poporul evreu; pentru român este disperarea de a ieși din anonimat, oricând, oricum, fără merite naționale ci doar individuale – dar ce contează, e normal să ne împăunăm cu miracolul unor semeni de-ai noștri, ca și cum ne-am putea, imediat, molipsi de talent, inteligență și caracter.

Până la urmă, protocronismul rămâne doar o încercare jalnică de a da strălucire unei mediocrități continue – deloc singulare în evoluția istorică și valabilă pentru cele mai multe dintre popoarele lumii. Valori adevărate sunt puține, în orice colț al lumii; dar ele devin naționale prin respectul care li se acordă de către ceilalți membri ai comunității. O țară care își caută valorile doar în negura timpurilor trecute, doar pentru a nu fi obligată să dea respectul cuvenit valorilor prezente, nu are un orizont, ci se târăște, zi de zi, așa cum se nimerește, pendulând continuu (așa cum am mai spus-o de mai multe ori) între mania grandorii (ce grozavi suntem noi!) și mania persecuției (dar de ce nu ne iubește nimeni?!?)