Examene...

În ultimii ani am început să mă întreb dacă nu cumva mă îndepărtez de neutralitate, dacă nu le cer studenţilor prea mult, uitând, doamne fereşte, cum e să fii de cealaltă parte a baricadei.
Totuşi, nu. Dar simt că generaţia actuală de studenţi este mai dependentă de sentimentul crizei decât cei din anii trecuţi. Nu mai ştiu cum să se bucure de anii studenţiei. Nu le mai pasă de faptul că, de fapt, învaţă pentru ei şi nu pentru un profesor sau altul. Nu îşi vizualizează viitorul în niciun fel.
Influenţa civilizaţiei de consum se simte din ce în ce mai mult în lumea românească, iar ei se lasă păcăliţi, nu mai privesc dincolo de ea, se limitează la "ceea ce se vede" şi nu mai caută profunzimile. Ce păcat! Telefonul mobil (de preferat unul foarte scump, care îţi "dă un statut social"!) sau Facebook-ul au devenit mai importante decât acumularea, formarea personală, entuziasmul căutării sau bucuria "lucrului bine făcut".
Cu o săptămână în urmă, un test (scris) la traductologie mi-a adus surpriza de a-mi reciti până la epuizare propriile fraze, redate mecanic de vreo 20 de studenţi. Cuvintele mele, parcă trase la xerox, de nişte tineri cărora părea să nu le pese că fac un efort robotic, inutil lor şi jignitor pentru mine, fericiţi doar pentru că au bifat un răspuns, două, trei, douăzeci cu "cuvintele potrivite".
Să le fi dat tuturor câte un 3, pentru copiat? Cui ar fi folosit? Să le fac morală? Pentru prima dată, am avut sentimentul dureros al inutilităţii unui astfel de demers. Punem capul în jos, privim câteva clipe în pământ, ne înghiţim muştruluiala şi apoi ne vedem de treabă. La fel. Ambiţie? Orgoliu? Doar nişte cuvinte mari, prea mari şi mai ales depăşite...
Nu, şcoala românească nu "scoate tâmpiţi" aşa cum afirma un contemporan submediocru; dar contextul general - exterior şcolii şi îndreptat, constant, împotriva şcolii - îi îndeamnă pe tinerii de azi spre aceeaşi mediocritate care poate fi manipulată mai uşor.
Iar noua Lege a educaţiei naţionale decapitează intelectualitatea română, nu prin condamnarea la închisoare, ca în anii 50, ci prin dispreţ şi uitare. Motivele sunt tot staliniste, pentru că un trib de conducători inculţi şi frustraţi, plini de ură faţă de cunoaştere şi faţă de cei ce o reprezintă nu se simt bine decât în compania celor mai slabi şi mai proşti decât ei, pe care, deci, pot să-i domine. Dacă te laşi cumpărat, par să îi spună ei tânărului de astăzi, dacă taci şi repeţi, ca un papagal, ce vreau eu să aud, o să-ţi meargă bine. Dacă nu, te distrug.
Rămâne de văzut cîţi vor fi cei care se vor lăsa păcăliţi. Cu bani mulţi (sau nu), dar fără respect de sine.

Marin Constantin

Anul cel nou a venit, din păcate, cu o veste tristă: Marin Constantin, uriaşul care ne-a răsfăţat punându-şi viaţa în palmele noastre şi aducându-ne bucuria armoniei dincolo de perfecţiune, ne-a părăsit discret, cu blândeţea lui dintotdeauna şi punând punct, aşa cum nu ne doream noi, ceilalţi, pentru a se întâlni, dincolo de zare, cu alte genii ale muzicii de pretutindeni. Mi-l imaginez între trubadurii medievali, ducând spre perfecţiune sunetele divine ale clavirului mozartian, căutând armonii celeste alături de Brahms, Vivaldi sau Debussy.
Şoapta madrigalului rămâne peste timp, să ne amintească de perfecţiunea sufletului dăruit muzicii.
În urmă suntem noi, cei rămaşi mai singuri şi mai trişti, în timp ce Maestrul iubit de zei se îndreaptă, încet, spre curcubeu.

Revelion 2011

Se spune adesea că modul în care începi un an îşi pune amprenta asupra vieţii tale din anul respectiv, cu bune şi cu rele. Poate că este o superstiţie. Poate doar dorinţa noastră de a păstra un strop de încredere pentru o perioadă mai lungă căci, în mod normal, în noaptea dintre ani toată lumea petrece.
Dacă ar fi să mă iau după asta, anul de care ne-am despărţit ar fi trebuit să fie unul vesel. Acum un an, mama era bine, veselă şi, la petrecerea de familie la care m-am ataşat tocmai pentru că ştiam că boala ei va evolua, a dansat, a glumit şi, în general, s-a simţit foarte bine. Dar anul ei a fost departe de a fi unul bun... Iar lângă ea, văzând cum suferă în tăcere, nici speranţele mele nu au rezistat prea mult...
Un nou an, cu speranţele sale. Noaptea de Revelion mi-a adus o surpriză (desigur, după ce mi-am "culcat copilul-mama"): o petrecere VIP, într-un club privat, cu şampanie franţuzească scumpă, friptură de curcan cu trufe şi sos de castane şi cu un concert Loredana la fel de privat, de două ore în care am auzit-o cântând cum, probabil, nu se întâmplă niciodată la contractele obişnuite. Veselie, lume foarte bună, atmosferă de calitate, aşa cum aproape uitasem că poate să existe în Bucureşti. Eleganţă, stil, rafinament: un mic Paris ascuns în spatele unei uşi, departe de nebunia petardelor aruncate la întâmplare de nişte descreieraţi, departe de manele şi fiţe de doi bani. Rochii elegante, fracuri şi papioane - totul funcţionând firesc, fără fasoane, între oameni calzi deşi puternici, între prieteni.

Iar acum, în tradiţia speranţelor pe braţul cărora ne lăsăm pentru o noapte mare cât un an, nu îmi rămâne decât să cred, aproape împotriva evidenţei, că anul meu va fi în continuare la fel: un an de firesc şi normalitate în Bucureşti, România, pe strada mea cu nume ajuns de poveste: Dorobanţi.
LA MULŢI ANI 2011 !