O ZI NAŢIONALĂ

De câteva zile încoace suflă un vânt patriotard prin toate televiziunile, care parcă se întrec să îşi umfle pieptul de "mândria de a fi român". "Sau patagonez..." ar fi spus Noica, sau Petre Ţuţea... Se iau tot felul de mini-interviuri, se arborează zâmbete la comandă şi parcă totul e de mucava. Inclusiv acest entuziasm afişat, forţat, politizat, abrutizat, abuzat şi epuizat... De ce ar trebui să fim "mândri" de ceva la care nu am contribuit cu nimic? "Sunt mândru că sunt român" - e ca şi cum aş spune că "sunt mândru că m-am născut dintr-o femeie şi un bărbat care, întâmplător, sunt mama şi tatăl meu". Sau "sunt mândru că soarele răsare la ora 6.23." Oare căprioarele jurnalistice germane sau britanice aleargă disperate prin fauna lor umană - nici pe departe la fel de pestriţă ca a noastră, întrebând jucăuş şi manipulator: "De ce sunteţi mândru că sunteţi german/britanic/ sau orice altceva?" În momentele acestea mă cuprinde o tristeţe ciudată. Afişarea asta de convenienţă a unor sentimente care - la cei mai mulţi dintre cei care ne zâmbesc cu o voinţă demnă de o cauză mai bună - vor fi puse la loc, în raftul cu amintiri, peste exact 24 de ore are exact efectul contrar celui scontat: o mare lehamite şi suspiciunea că asistăm la o revenire în forţă a Cântării României - oricum, oricât, doar rima să se potrivească. Discutam, acum ceva vreme, despre ceea ce românul presupune că ar trebui să fie patriotismul. În general, ceva de suprafaţă, ca o haină de gală pe care o pui o dată sau de două ori pe an, păstrând-o apoi la naftalină, ca să nu se umple de molii. Suntem un popor pentru care forma are mai multă valoare decât substanţa. Care adesea nici nu ştie că substanţa există. Care caută satisfacţii facile, lipsite de perspectivă şi de profunzime. Care, de obicei, imită ceea ce s-a dovedit a fi valabil pentru alţii. Totul, pe un soclu gol pe dinăuntru, acolo unde ar trebui să fie şi tradiţie, şi respect de sine (ca popor) şi ceea ce poartă numele cam filosofic de "identitate". Identitate... sunt popoare care s-au născut abia după ce identitatea lor profundă a devenit o realitate. Noi încă mai căutăm, printre vorbe mari, ceva care să ne definească şi care să nu ne supere orgoliul. Ne agăţăm de variante convenabile: religia (doar "am fost creştini - neapărat ortodocşi!!! - înainte de a fi români", nu?); Dragobetele - limitat geografic şi uitat de multe sute de ani, dar supus reanimării din spirit de frondă; Oina - sportul naţional pe care nu îl joacă aproape nimeni (dar care seamănă dubios de mult cu baseball-ul); plus o serie de vorbe care ne rotunjesc gura - altfel prea spurcată de înjurăturile pentru care imaginaţia românului nu are limite... Să vorbim de onoare? De respectul faţă de lucrul bine făcut? Faţă de ceilalţi - oricât de diferiţi ar fi de tine? Să vorbim de solidaritate? De toleranţă? De PATRIOTISM? Singura constantă care îmi vine în minte acum este pasiunea pentru licoarea aurie sau roşiatică, sorbită cu patimă din cană, pahar sau sticle (pardon - pet-uri!), licoarea ce l-a forţat, zice-se, pe Burebista să distrugă podgoriile de odinioară, pentru că dacul de atunci, ca şi românul de azi uita de toate şi se lăsa pradă lenei şi se pierdea în visele trezite de aburii vinului tare... Lenea asta ne-a ajutat să trecem prin istorie aproape pe neobservate... şi aproape neobservaţi. Să fim mândri de noi, deci, dragi români, mai ales azi, de Ziua Naţională, tolăniţi într-un colţ prăfuit al prezentului care nu diferă cu nimic de trecut şi, poate, nu diferă deloc nici de ceea ce va veni. Atemporali şi trişti în automulţumirea noastră, uimiţi că nu suntem băgaţi în seamă şi arţăgoşi cu oricine încearcă să ne trezească din ale noastre. La Mulţi Ani, România!