luni, 2 ianuarie 2012

Acum un an...

Acum un an, trezită cumva prea brusc din răsfăţul petrecerii dintre ani, aflam despre plecarea dintre noi a Maestrului Marin Constantin. Îmi amintesc şi acum fiorul rece care mi-a amintit, dureros, că lumea nu este aşa cum o visăm şi că viaţa - chiar şi aceea a Zeilor - are un final.
Acum un an păşeam greoi pe străzile acoperite de zăpada aproape îngheţată, spre Ateneul Român, gândindu-mă, puţin egoist, la frigul pe care aveam să-l îndur, din dragoste pentru artă, imaginându-mi şirul nesfârşit de iubitori ai muzicii veniţi să-i aducă Maestrului un ultim omagiu. Apoi, uimirea care m-a cuprins, văzând că m-am înşelat.


Maestrul a plecat discret, însoţit de privirea caldă şi de sufletul prietenilor săi. Privind în urmă, îmi dau seama că a fost mai bine aşa. Nu merita un circ mediatic, din acela pe care televiziunile ni-l servesc, din timp în timp, făcându-ne să credem că suntem un popor de ciocli şi bocitoare angajaţi cu ziua, sau stând cu sufletul la gură în faţa ecranului, pentru ca mai apoi să dezbatem, la un pumn de seminţe, ultimele noutăţi vestimentare de la înghesuială sau lacrimile fugare de pe obrazul vreunei vedete ce încearcă, atunci, acolo, să îşi recâştige un strop de celebritate lângă catafalc...


Maestrul a plecat discret, întrebându-se, poate, dacă îl vom mai ţine minte peste ani. Şi acum, când a trecut un an de atunci, ştiu că, pentru mine, Maestrul există. L-am regăsit în amintirea unui concert de închidere a Festivalului Enescu de acum câţiva ani, aplaudat de sala plină ochi, chemat pe scena pe care Ion dirijase Oda Bucuriei. Eram cu toţii în picioare, aplaudând frenetic prezenţa unui om care ne făcuse să credem cu adevărat că muzica şi armonia vocală pot atinge, împreună, perfecţiunea. L-am regăsit în fiecare măsură din colindele "Madrigalului", comoară nepreţuită care îmi însoţeşte fiecare dintre zilele ce preced Crăciunul. L-am regăsit în zâmbetul mamei mele la auzul lor: a ridicat mâna ca pentru a mă face mai atentă şi, poate, pentru a-şi aminti că, de demult, dirija şi ea...
Maestrul Maric Constantin există. Există prin muzica lui şi prin fibra de talent puternic transmisă copiilor săi. Ion ţine în mână bagheta; Noemi dăruieşte lumii gând şi cuvânt. Două ramuri din aceeaşi rădăcină curată şi nepieritoare.


Citeam, cu câteva zile în urmă, un articol-memento dedicat de Noemi tatălui său. "Un an mai târziu, de acum încolo mereu un an mai târziu" - scria ea - "pentru noi toţi de pretutindeni care îi suntem public de suflet, Marin Constantin rămâne o amprentă spirituală, o dăruire de vise, o invitaţie la Artă şi o colindă a geniului muzicii româneşti prin lume..."


Acum un an, scriam aşa:
"Anul cel nou a venit, din păcate, cu o veste tristă: Marin Constantin, uriaşul care ne-a răsfăţat punându-şi viaţa în palmele noastre şi aducându-ne bucuria armoniei dincolo de perfecţiune, ne-a părăsit discret, cu blândeţea lui dintotdeauna şi punând punct, aşa cum nu ne doream noi, ceilalţi, pentru a se întâlni, dincolo de zare, cu alte genii ale muzicii de pretutindeni. Mi-l imaginez între trubadurii medievali, ducând spre perfecţiune sunetele divine ale clavirului mozartian, căutând armonii celeste alături de Brahms, Vivaldi sau Debussy.
Şoapta madrigalului rămâne peste timp, să ne amintească de perfecţiunea sufletului dăruit muzicii."


De fapt, şoapta madrigalului ne însoţeşte mereu, ne dăruieşte iubire şi ne încarcă sufletul de frumos. Fiecare dintre noi suntem o notă în acest concert - şi depinde doar de noi să-i păstrăm armonia, aşa cum a dorit Maestrul...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu