Fără mama...

Astăzi este prima zi din restul vieţii mele.
Am mai auzit expresia asta - prin filme sau din gura altor oameni care, în ultima unui eveniment dramatic, erau nevoiţi să ia totul de la început.
Dar nu m-am gândit niciodată cum va fi când voi trece şi eu prin aşa ceva.
Azi este prima zi fără mama.

Bolnavă, suferindă - era totuşi lângă mine, ştiam că o găsesc în camera ei, că are nevoie de mine, că pot să o ajut. Sau, la spital, speram că medicii vor putea face o minune. Nu au reuşit. Iar apoi ieri am aruncat primul pumn de pământ peste groapa unde acum mama şi tata vor fi pentru totdeauna împreună...

Reguli ciudate, tradiţii multe şi bizare... fiecare vine cu câte o idee nouă, cu titlu obligatoriu ("aşa se face") cât să poţi umple un carneţel întreg... Aşa se face... nimeni nu pare să se gândească la ceea ce simte cel rămas, ci doar la reguli chinuitoare care să-l doboare şi mai mult...

De-a lungul ultimilor ani am trecut prin toate stările posibile - de la speranţă la teamă, de la luptă la epuizare, de la negare la recunoaştere... M-am luptat cu boala ei, uneori chiar şi cu ea, când aveam sentimentul că ea ştie ce urmează să se întâmple, că nu mai poate, că nu mai vrea... În ultimele luni, când nu mai vorbea deloc, mă privea uneori trist şi o lacrimă îi aluneca din colţul ochiului... Îi ştergeam lacrima şi o mângâiam pe frunte, pe mâinile obosite, pe picioarele chinuite... îi spuneam vorbe calde în care credeam cu tărie şi, în fiecare seară, îi uram noapte bună şi aşteptam mângâierea mâinii ei peste capul meu...

Toate astea şi multe altele rămân acum doar o amintire. Mama nu mai este şi eu am rămas în urma ei cu suferinţa zilelor, lunilor, anilor în care am sperat. MOARTEA LASĂ ÎN URMĂ UN GOL PE CARE NU-L POATE UMPLE NIMENI. DAR DRAGOSTEA LASĂ ÎN SUFLET AMINTIRI PE CARE NU ŢI LE POATE LUA NIMENI...

Cu doi ani în urmă, de ziua ei, i-am cumpărat O STEA. O stea din Ursa Mică, vizibilă pe cer tot timpul - şi care acum şi pentru totdeauna va purta numele ei - Maria Ardelean. La vremea respectivă era încă pe picioarele ei, s-a bucurat de cadoul neobişnuit şi privea cu mirare harta stelară unde punctul acela care îi aparţinea definitiv era marcat cu roşu. N-am putut să-ţi aduc luna de pe cer, îi spuneam atunci, în amintirea vorbelor rostite demult de tata - dar în schimb ţi-am adus o stea...
Şi ştiam, încă de pe atunci, că steaua aceea era în egală măsură un cadou PENTRU MINE... pentru ziua în care steluţa aceea va fi tot ce voi mai păstra de la ea.

Adesea se spune că vorbele nespuse dor mai mult decât cele spuse vreodată. Dar sunt fericită că i-am spus, de mii de ori, că o iubesc. Că mi-am deschis sufletul în faţa ei şi am înconjurat-o în fiecare zi cu dragoste. Chiar şi atunci când mi-a fost greu, chiar şi atunci când rutina îngrijirii ei părea că mă doboară şi aproape că mă revoltam, chiar şi atunci când amânam, epuizată, revenirea la patul ei pentru un nou punct din programul zilnic, mereu acelaşi...

Iubirile noastre sunt atât de diferite... iubirea de sine, iubirea pentru un bărbat, pentru locuri, lucruri, gânduri... Dar nimic nu se compară cu iubirea pentru mama. O înţelegem greu, aproape că prea târziu... însă ne încălzeşte sufletul ca nimic altceva, mai profund şi definitiv. E o iubire pe care o purtăm în suflet dincolo de viaţă - şi de moarte.

E prima zi din restul vieţii mele. Egoist vorbind, aş putea spune că acum, eliberată de chinul şi durerea îngrijirii mamei, pot face orice. Şi totuşi... nu mai pot face lucrul cel mai important: să-i vorbesc, să o mângâi, să ŞTIU că este fizic lângă mine. Să fac cei câţiva paşi până la camera ei şi să văd dacă mai are nevoie de ceva.

Probabil că, într-adevăr, voi mai face multe lucruri. După mulţi ani, pot din nou să călătoresc, să ies în oraş cu prietenii fără să fiu nevoită să mă uit mereu pe ceas, să nu mă mai grăbesc spre casă, să zugrăvesc, să schimb mobile, să merg la teatru, la concerte...
Fără EA.