Comemorări...

Astăzi - primul parastas pentru mama.

Ce oribil sună! Parcă nu aş fi eu cea care scrie aceste cuvinte... mă simt în continuare actorul nepriceput dintr-un film prost.
Da, au trecut cele patruzeci de zile. Cu o mică aproximaţie. Conform tradiţiei. Ne lăsăm învinşi de reguli ciudate, le acceptăm ca să nu supărăm pe nimeni şi, mai ales, ca să nu-l supărăm pe cel plecat... Poate că pentru acela sau aceea este mai bine aşa. Dar pentru noi?
În curtea mănăstirii Mărcuţa, câteva mese mari sunt pline de coşuri, pungi, farfurii, lumânări şi colive... Difuzorul exterior funcţionează cu intermitenţe şi slujba se pierde în neant. Nimeni nu se miră. Fiecare aşteaptă finalul. Ritualul te străpunge ca un pumnal, te supui indiferent ce crezi în adâncul tău şi, brusc, mirosul iute de tămâie îţi anihilează toate simţurile...

Lumea trage cu ochiul (oare ce ai în pungi? oare am pus tot ce trebuia? ce face popa? ce zice popa?) şi te priveşte cu compasiune. Eşti îmbrăcat în negru, mai sunt şi alţii la fel... suntem sobri şi ne înghiţim, fiecare, tristeţea, ascunşi în spatele regulilor de care nu putem scăpa...

Mormântul este mai curat ca niciodată... muncitorii au făcut treabă bună - dar au şi fost răsplătiţi pe măsură. Azi sunt bancă. Plătesc tot ce mi se cere, fără să crâcnesc, deşi nimeni nu-mi dă chitanţă. Pachete nu mai am şi nici colivă - prea mulţi oameni flămânzi şi copii necăjiţi...

Mă aşez pe marginea mormântului încă proaspăt şi îmi aprind o ţigară. E un ritual vechi - de pe când veneam cu mama tot aici, la mormântul tatei, şi îmi aprindeam o ţigară ca să îmi adun gândurile. Stau acolo şi tac, dar gânduri îmi trec prin minte - gânduri ciudat de practice, matter-of-fact, raţiune dincolo de orice... Da, simţi nevoia să te aperi de acest spaţiu teribil al morţii cu toate forţele şi mijloacele vieţii tale...

Ne pregătim de plecare. Răsuflu uşurată - am trecut cu bine de acest moment greu. Un fel de iniţiere în tainele ritualice. Greutatea din suflet însă nu dispare la fel de repede. E tot acolo, mă arde, povara despărţirii definitive nu e uşor de trăit şi de acceptat. Ca un început de plânset, o tânguire dinlăuntru, o rană care ţipă din tine. Ea, mama, a rămas acolo, în urma paşilor tăi.
Şi dintr-o dată simt că e bine să mă amăgesc cu gândul că spiritul ei e, în sfârşit, liber. Liber de constrângerea trupului chinuit, liber de regulile lumii...

Dacă ar fi fost noapte, mi-aş fi ridicat ochii spre steaua ei. În Ursa Mică, undeva, mereu vizibilă pe cer, steaua ei străluceşte pentru mine.