Vuelta a Espana şi alte povestiri

Ultimul mare tur ciclist al anului este în plină desfăşurare. Etapele se succed cu repeziciune şi spectacolul este asigurat. O frumoasă încheiere a verii care ne chinuie, încă, prin căldura uneori copleşitoare.

Cu o lună şi jumătate în urmă, la moartea mamei, solidaritatea prietenilor şi frumuseţea sportului m-au salvat din prăpastie. Şi întotdeauna, de acum înainte, voi face legătura între acest minunat sport pe două roţi şi durerea mea cea mai profundă.

Acum o lună şi jumătate, când îmi anunţam familia şi prietenii - pe cei apropiaţi prin telefon, pe cei aflaţi mai departe prin Facebook - de moartea mamei, prietenii mei ciclişti au decis să ţină o zi de doliu în sprijinul meu... Nu ştiu dacă există destule cuvinte pentru a exprima ceea ce am simţit atunci, în acele zile în care păşeam ca un somnambul şi durerea aceea brutală din stomac nu voia nicicum să se transforme în lacrimi... Nu ştiu dacă există cuvinte care să explice valul de recunoştinţă pe care aş fi vrut să-l trimit, răcoare peste arşiţa verii, către aceşti tineri frumoşi şi buni care, chiar dacă nu mă cunoşteau personal, au găsit o cale simplă şi generoasă pentru a-mi dărui un strop din inima lor.

Acum, o lună şi jumătate mai târziu, sunt iar printre ei şi ne schimbăm mesaje virtuale, pornind de la pasiunea noastră comună pentru ciclism şi marea performanţă. Sportul este, poate, cea mai elocventă formă de exprimare a vieţii - cu cele bune şi cele rele ale sale, cu dorinţa de a fi primul, cu speranţa de a atinge, chiar şi pentru cele 15 minute despre care vorbea Andy Warhol, celebritatea. Spectacolul sportiv este o altă faţetă a spectacolului vieţii iar noi, cei de pe margine - unii chiar pasionaţi practicanţi ai mesului pe bicicletă - ne integrăm firesc în acest mers complicat pe serpentinele ei.

Le Tour a însemnat şocul confruntării cu realitatea morţii. Acum, Vuelta înseamnă bucuria regăsirii dorinţei de viaţă. Mă aşez în faţa laptop-ului cu bucurie, ca şi cum aş fi altă fiinţă deşi mereu aceeaşi şi reînvăţ, puţin câte puţin, să mă bucur de viaţă.

O prietenă bună îmi spunea, la câteva zile după moartea mamei, că trebuie să fac, de acum înainte, tot ceea ce ştiu că şi-ar fi dorit mama pentru mine. Nu mă gândisem la asta. Dar ştiu că mama şi-a dorit mereu să fiu fericită. Am fost, cu adevărat, cât timp ea mi-a stat alături. Şi acum, cu ea în gând, încerc din nou.

E ora prânzului şi Bucureştiul se topeşte din nou sub cele 40 de grade ale sfârşitului de vară. În casă e mai răcoare, dar niciodată suficient. Viaţa merge mai departe... pentru că nimeni nu ştie exact ce se ascunde în timpul care vine. Îl aşteptăm, cuminţi sau mai puţin, curioşi sau nu, încrezători sau pragmatici, dar mereu gata pentru o nouă provocare.

Se spune că timpul vindecă orice rană. Aşa o fi? Să vedem...

Comemorări...

Astăzi - primul parastas pentru mama.

Ce oribil sună! Parcă nu aş fi eu cea care scrie aceste cuvinte... mă simt în continuare actorul nepriceput dintr-un film prost.
Da, au trecut cele patruzeci de zile. Cu o mică aproximaţie. Conform tradiţiei. Ne lăsăm învinşi de reguli ciudate, le acceptăm ca să nu supărăm pe nimeni şi, mai ales, ca să nu-l supărăm pe cel plecat... Poate că pentru acela sau aceea este mai bine aşa. Dar pentru noi?
În curtea mănăstirii Mărcuţa, câteva mese mari sunt pline de coşuri, pungi, farfurii, lumânări şi colive... Difuzorul exterior funcţionează cu intermitenţe şi slujba se pierde în neant. Nimeni nu se miră. Fiecare aşteaptă finalul. Ritualul te străpunge ca un pumnal, te supui indiferent ce crezi în adâncul tău şi, brusc, mirosul iute de tămâie îţi anihilează toate simţurile...

Lumea trage cu ochiul (oare ce ai în pungi? oare am pus tot ce trebuia? ce face popa? ce zice popa?) şi te priveşte cu compasiune. Eşti îmbrăcat în negru, mai sunt şi alţii la fel... suntem sobri şi ne înghiţim, fiecare, tristeţea, ascunşi în spatele regulilor de care nu putem scăpa...

Mormântul este mai curat ca niciodată... muncitorii au făcut treabă bună - dar au şi fost răsplătiţi pe măsură. Azi sunt bancă. Plătesc tot ce mi se cere, fără să crâcnesc, deşi nimeni nu-mi dă chitanţă. Pachete nu mai am şi nici colivă - prea mulţi oameni flămânzi şi copii necăjiţi...

Mă aşez pe marginea mormântului încă proaspăt şi îmi aprind o ţigară. E un ritual vechi - de pe când veneam cu mama tot aici, la mormântul tatei, şi îmi aprindeam o ţigară ca să îmi adun gândurile. Stau acolo şi tac, dar gânduri îmi trec prin minte - gânduri ciudat de practice, matter-of-fact, raţiune dincolo de orice... Da, simţi nevoia să te aperi de acest spaţiu teribil al morţii cu toate forţele şi mijloacele vieţii tale...

Ne pregătim de plecare. Răsuflu uşurată - am trecut cu bine de acest moment greu. Un fel de iniţiere în tainele ritualice. Greutatea din suflet însă nu dispare la fel de repede. E tot acolo, mă arde, povara despărţirii definitive nu e uşor de trăit şi de acceptat. Ca un început de plânset, o tânguire dinlăuntru, o rană care ţipă din tine. Ea, mama, a rămas acolo, în urma paşilor tăi.
Şi dintr-o dată simt că e bine să mă amăgesc cu gândul că spiritul ei e, în sfârşit, liber. Liber de constrângerea trupului chinuit, liber de regulile lumii...

Dacă ar fi fost noapte, mi-aş fi ridicat ochii spre steaua ei. În Ursa Mică, undeva, mereu vizibilă pe cer, steaua ei străluceşte pentru mine.