Ultimul mare tur ciclist al anului este în plină desfăşurare. Etapele se succed cu repeziciune şi spectacolul este asigurat. O frumoasă încheiere a verii care ne chinuie, încă, prin căldura uneori copleşitoare.
Cu o lună şi jumătate în urmă, la moartea mamei, solidaritatea prietenilor şi frumuseţea sportului m-au salvat din prăpastie. Şi întotdeauna, de acum înainte, voi face legătura între acest minunat sport pe două roţi şi durerea mea cea mai profundă.
Acum o lună şi jumătate, când îmi anunţam familia şi prietenii - pe cei apropiaţi prin telefon, pe cei aflaţi mai departe prin Facebook - de moartea mamei, prietenii mei ciclişti au decis să ţină o zi de doliu în sprijinul meu... Nu ştiu dacă există destule cuvinte pentru a exprima ceea ce am simţit atunci, în acele zile în care păşeam ca un somnambul şi durerea aceea brutală din stomac nu voia nicicum să se transforme în lacrimi... Nu ştiu dacă există cuvinte care să explice valul de recunoştinţă pe care aş fi vrut să-l trimit, răcoare peste arşiţa verii, către aceşti tineri frumoşi şi buni care, chiar dacă nu mă cunoşteau personal, au găsit o cale simplă şi generoasă pentru a-mi dărui un strop din inima lor.
Acum, o lună şi jumătate mai târziu, sunt iar printre ei şi ne schimbăm mesaje virtuale, pornind de la pasiunea noastră comună pentru ciclism şi marea performanţă. Sportul este, poate, cea mai elocventă formă de exprimare a vieţii - cu cele bune şi cele rele ale sale, cu dorinţa de a fi primul, cu speranţa de a atinge, chiar şi pentru cele 15 minute despre care vorbea Andy Warhol, celebritatea. Spectacolul sportiv este o altă faţetă a spectacolului vieţii iar noi, cei de pe margine - unii chiar pasionaţi practicanţi ai mesului pe bicicletă - ne integrăm firesc în acest mers complicat pe serpentinele ei.
Le Tour a însemnat şocul confruntării cu realitatea morţii. Acum, Vuelta înseamnă bucuria regăsirii dorinţei de viaţă. Mă aşez în faţa laptop-ului cu bucurie, ca şi cum aş fi altă fiinţă deşi mereu aceeaşi şi reînvăţ, puţin câte puţin, să mă bucur de viaţă.
O prietenă bună îmi spunea, la câteva zile după moartea mamei, că trebuie să fac, de acum înainte, tot ceea ce ştiu că şi-ar fi dorit mama pentru mine. Nu mă gândisem la asta. Dar ştiu că mama şi-a dorit mereu să fiu fericită. Am fost, cu adevărat, cât timp ea mi-a stat alături. Şi acum, cu ea în gând, încerc din nou.
E ora prânzului şi Bucureştiul se topeşte din nou sub cele 40 de grade ale sfârşitului de vară. În casă e mai răcoare, dar niciodată suficient. Viaţa merge mai departe... pentru că nimeni nu ştie exact ce se ascunde în timpul care vine. Îl aşteptăm, cuminţi sau mai puţin, curioşi sau nu, încrezători sau pragmatici, dar mereu gata pentru o nouă provocare.
Se spune că timpul vindecă orice rană. Aşa o fi? Să vedem...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu