Ascult şi urmăresc, la televizor, Liturghia de Crăciun de la Vatican. Lumânarea pe care am aprins-o lângă pozele alor mei, aprinsă cu multe ore în urmă, s-a încăpăţânat să nu se stingă, parcă pentru a face puntea spre ziua aceasta sfântă. Parcă pentru a-mi spune că spiritul lor îmi luminează drumul.
Nu, nu sunt un creştin pătimaş. Merg rar la biserică - şi doar la ocazii importante. Nu ţin post şi nu sunt de părere că trebuie să-ţi chinui corpul pentru a-ţi încuraja spiritul. Spiritul rămâne întotdeauna liber - iar înţelegerea despre ceea ce este bine sau rău vine în timp, sau nu vine deloc. Prefer, deci, să-mi păstrez pentru mine relaţia - complicată - cu Divinitatea, Energia Supremă sau oricum i-am spune. O ţin ascunsă în suflet - şi îmi este bine aşa.
Iar profana din mine crede în Moş Crăciun. În bucuria pe care ţi-o aduce în suflet, atunci când dăruieşti tot din suflet. În bucuria cadourilor sau vorbelor primite, dar şi în tristeţea dezamăgirilor. La urma urmelor, toate fac parte din viaţă...
Lady a fost cuminte astă-seară. A stat în braţele mele, un colăcel cu suflet, o inimioară ce bate tare, tare - şi care nu stă nicio clipă prea departe de mine... Mă urmăreşte pas cu pas, mă atinge cu lăbuţa, ca să nu cumva să o uit, e geloasă când vorbesc la telefon sau lucrez la calculator şi e cea mai fericită când (ca un suprem răsfăţ, în zilele când e cuminte) îi dau să mănânce bobiţele minune din mâna mea... Uneori, când plâng, mă priveşte cu ochii ei albaştri, rotunzi şi mari, neştiind ce se întâmplă - iar apoi mă mângâie cu lăbuţa, parcă pentru a-mi alunga tristeţile...
Pe când încă mai vorbea, deşi căzuse deja la pat, i-am cumpărat mamei o pisicuţă de pluş... A fost aşa de încântată, că nu o mai lăsa din mâini. Prima dintre cele trei animăluţe de pluş pe care le-a iubit în ultimul ei an - au urmat un căţeluş, adus tocmai de la Bruxelles şi ursuleţul pe care l-a adorat cel mai mult - şi pe care i l-am pus alături când a plecat, să-l aibă cu ea pe drumul cel lung către neant...
Am păstrat pisicuţa şi căţeluşul... şi încă mai simt palmele ei mângâindu-le, aşa cum mă mângâia şi pe mine, seară de seară, când îi spuneam "Noapte bună" şi o îmbrăţişam ... Îmi lua capul în palme - mă întindeam eu spre ea, căci ea nu se putea mişca prea mult, sau îmi culcam capul pe pieptul ei - şi îmi mângâia părul, zâmbind, deşi lumina din ochii ei părea tot mai tristă, mai îndepărtată... Uneori, o lacrimă îi aluneca pe obraz şi o luam în palma mea, încercând să-i alung durerea fără să reuşesc...
Am înţeles acum că ar fi fost încă multe lucruri pe care le-aş fi putut face pentru a-i fi mai bine. Şi pe care nu le-am ştiut de la început, până când nu am învăţat, de la alţii, să fiu şi mamă, şi fiică, şi asistentă, şi prietenă... Din timp în timp, câte o amintire fugară mă răneşte şi, inutil, îmi spun "Nu am ştiut cum..."
Pe Lady ar fi iubit-o chiar mai mult decât o iubesc eu... avea destulă căldură şi dragoste pentru lumea întreagă - pentru lumea aceea care s-a bucurat de darul înţelepciunii ei, iar acum s-a pierdut în neant...
E noaptea de Crăciun şi sunt singură - doar eu cu Lady. Am renunţat la tot pentru a-i fi mamei aproape, clipă de clipă - iar acum nu mai am nimic. Doar multe amintiri - care se risipesc ca fumul la venirea zorilor...
Deja pot să spun că AZI e Crăciunul. Moşul nu va veni, probabil... nu se lasă văzut iar eu, cu nesomnul meu, l-am alungat... Ce aş fi putut să-i cer? Să dea timpul înapoi? Nici măcar Moşul nu poate face asta...
În jurul meu oamenii sunt tot mai bătrâni şi tot mai puţini... timpul îi fură, unul câte unul şi îi duce dincolo de zare. Din când în când, câte o amintire din alte vieţi răsare ca un soi de provocare. Acum exact 10 zile, a fost întâlnirea cu vechii colegi din SONG: o întâlnire care a început frumos, dar care s-a sfârşit cam penibil, cu câţiva colegi care au plecat de la restaurant fără să plătească...
Iar cu trei zile în urmă, o întâlnire a profesorilor din DLSC... o palidă amintire a petrecerilor noastre din urmă cu nişte ani...
Ce urmează acum? Câteva vizite (fără prea mare chef din partea mea) şi musafiri primiţi acasă, pe 27... Apoi, pe 28 decembrie, plecarea spre Malta.
Da, poate că anul 2013 vine cu un nou început. Poate că voi sparge gheaţa şi voi reface firul poveştii de odinioară - din vremea aceea fără griji, când descopeream lumea cu rucsacul în spate, harta într-o mână şi sticla de apă în cealaltă...
Poate că ar trebui să reîncep să scriu. Despre oamenii extraordinari pe care i-am întâlnit în drumul meu. Despre viaţă, despre cunoaştere, despre dragoste...
Foaia albă mă aşteaptă. Uneori chiar mă ispiteşte, dar renunţ imediat. Cu trei ani în urmă, când începusem să scriu "Lumea privită prin ochii înţeleptului", credeam că va fi gata în câteva luni - şi abia am reuşit să scriu câteva capitole.
Finalul ei este încă departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu