Iarnă cu dragoste...

Suntem în decembrie, mai e puţin şi se apropie şi sărbătorile... Sfântul Nicolae ne-a adus bomboane şi fructe, iar Moş Crăciun vine şi el cu ce poate, după buget...

Zâmbesc. Nu e chiar aşa. Cel mai frumos lucru pe care îl avem de învăţat de la Crăciun este să dăruim dragoste. Din toată inima.

E primul Crăciun fără mama - şi, mai ales, fără dragostea ei totală, necondiţionată, generoasă şi neegalată. Despre care ştiam că există, că e asigurată oricând şi oriunde m-aş afla.
Zilele trecute am regăsit câteva poze la care ţin foarte mult. Poza părinţilor mei, de la căsătoria civilă; poze cu prietenii noştri, familia Assarian; poze din perioada petrecută de mama la Los Angeles; şi, în sfârşit, poze din excursiile mele cu ea - la Veneţia, de exemplu... sau pe malul Mediteranei, în Franţa...

Da, la un moment dat, toţi trăim din amintiri. Într-un fel, înseamnă că a sosit momentul maturităţii... că nu mai suntem copii... că trebuie să luăm viaţa de la început - dacă se mai poate - şi să ne acomodăm cu ea. Sau să o redescoperim.

Acum o lună şi jumătate am primit un dar. Un ghemotoc pufos şi cu suflet - o pisică. I-am dat numele de Lady pentru că e parţial de rasă (metisă de birmaneză sau balineză, spune medicul veterinar) şi pare să cunoască deja, din prima zi a vieţii ei, toate detaliile ce ţin de bunele maniere...

Cu alte cuvinte, sunt şi eu acum ... mămică. E drept, o perioadă am fost "mămică" şi pentru mama, pe când am încercat să am grijă de ea, atunci când a avut nevoie, aşa cum şi ea a avut grijă de mine pe când încă nu ştiam să mă descurc... Dar acum este altceva... un pui mic şi delicat are nevoie de dragoste şi m-a ales pe mine pentru asta...

Adevărul este că Lady a apărut în viaţa mea la timp. Mi-a dat un scop - care să nu mă aibă pe mine în centrul lui - şi mi-a dăruit multă dragoste şi tandreţe... Mă ajută să redescopăr, puţin câte puţin, latura cea mai profund umană a fiinţei mele, de care am vrut să uit în ultimele luni...

Şi m-a ajutat să redescopăr pofta de viaţă.