vineri, 22 martie 2013

Dragă mamă

Astăzi este ziua ta...

Este primul an în care nu mai eşti lângă mine, când nu mai am cui să-i cânt, imediat ce mă trezesc, refrenul cunoscut... Nu mai am de ce să caut cu înfrigurare un cadou deosebit, potrivit pentru tine. De dimineaţă, când m-am trezit, am auzit doar stropii de ploaie ce băteau în geam - iar camera ta e goală acum.

Aş fi vrut să vin la cimitir - dar vremea mi-a stat împotrivă. De câteva zile mă întreb dacă nu cumva nu vrei să vin în locul acela, pe care nici tu şi nici eu nu îl iubeam... Voiam să-ţi aduc un buchet de flori şi să-ţi spun, iar şi iar, că te iubesc la fel de mult... Că zilele sunt pustii fără tine şi că îmi este la fel de greu să mă obişnuiesc cu lipsa ta, ca în fiecare zi, începând cu ziua aceea de iulie, din anul trecut, când a venit telefonul de care mă temeam, de la spitalul în care speram să fii salvată.

Din timp în timp, rememorez zilele şi nopţile de suferinţă şi, din ce în ce mai des, mă arde gândul că poate aş fi putut face mai mult pentru a te păstra lângă mine. Că nu contează faptul că nu ştiam nimic, că nu mă pricepeam la nimic şi am reacţionat mereu cu întârziere, până când am învăţat să domolesc boala ta, să te ajut aşa cum aveai nevoie. Da... dacă aş fi ştiut atunci, la început, ceea ce am învăţat pe parcurs, poate că ţi-aş fi putut dărui mai multe zile în plus... mai multe luni, sau poate ani...

Ştiu, tu m-ai iertat pentru toate... dar ştii cât e de greu să mă iert eu însămi? Ştii cât de greu este să descopăr ce mult timp mi-a trebuit să mă "maturizez", în sfârşit? Şi că, în fine, acum, când ştiu atât de multe, nu mai eşti lângă mine ca să te bucuri? Că nu mai avem şansa să ne bucurăm de "weekend-urile noastre" când ne făceam programul împreună, ca să mergem la muzee, la concerte, în parcuri - pentru ca, în final, să ne oprim la vreo cafenea din Dorobanţi pentru un Capuccino şi o îngheţată?

Viaţa merge înainte. Luni întregi am supravieţuit într-un fel de somn al raţiunii din care nu mă puteam trezi. Mă simţeam ca o somnanbulă, trecând fantomatic printre cei vii. Acceptând, din timp în timp, să ies în lume şi să mă prefac că mă bucur de asta - pentru ca apoi să revin în casa goală şi să mă feresc, pe cât posibil, să intru în camera care a fost a ta... De câtva timp, totuşi, funcţionez aproape normal. Trupul este sănătos, mintea probabil şi ea - şi păşesc mai departe pentru că e dreptul meu să trăiesc. Pentru că şi tu ai fi dorit să o fac. Pentru că şi tu ai făcut la fel când l-ai pierdut pe tata.

Poate că am o menire în viaţă. Încă nu am descoperit-o precis. Mi-a rămas, totuşi, bucuria de a-i învăţa pe ceilalţi, pe tineri, la facultate - dar parcă nici acolo nu mă mai regăsesc pe de-a-ntregul. Probabil că mai există lucruri pe care le mai am de făcut - dar mi-e greu, deocamdată, să le înţeleg.

Într-o zi, în casa noastră a apărut Lady... un mic ghem de blăniţă cu suflet, un puiuţ care credea că sunt mămica ei... Mi-a dăruit clipe de bucurie şi, câteodată, m-am trezit râzând cu gura până la urechi, deşi parcă nu aş fi vrut să o fac... dar râsul a venit firesc, din adâncul fiinţei mele, ca o lumină... Ea m-a ajutat să părăsesc prăpastia spre care mă îndreptam... Ţi-ar fi plăcut, sunt sigură - iar ea te-ar fi iubit cu siguranţă. Caută mereu locul unde odată ai fost tu... locul patului în care ţi-ai petrecut ultimii ani... şi se cuibăreşte acolo, ca şi cum s-ar bucura că te găseşte...

Azi este ziua ta... lumânările aprinse încă de dimineaţă s-au stins între timp... am să aprind altele, să te însoţească. Am făcut câteva pacheţele şi le-am dăruit în amintirea ta... în amintirea zilelor în care casa răsuna de veselie, de lume venită să-ţi fie aproape de ziua ta... Acum e tăcere - nici telefonul nu sună. Mi-aş fi dorit să-l aud, ca o confirmare a faptului că sunt, încă, prieteni care se gândesc la tine...

E prima ta zi de naştere fără tine... iar eu mă amăgescu cu gândul că, acolo unde eşti, ţi-ai găsit, în sfârşit, liniştea. Că acolo, pe Câmpiile Elysee, ţi-ai regăsit iubirea pierdută prea devreme...

În casa noastră e linişte. Linişte şi lacrimi. Deocamdată... atât...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu