Ziua de ieri

Se spune că, la sfârşitul unui an, e bine să faci bilanţul – ce ai realizat, ce ai ratat, ce ai învăţat, ce ai uitat...
Anul meu a fost greu. Trezirea din amorţeala în care m-a lăsat pierderea mamei, cu tot cu regretele pentru ceea ce ar fi putut să fie; încercarea de a relua totul de la început şi teama că nu voi reuşi; chinul prin care am trecut de fiecare dată când trebuia să merg la cimitir – niciodată singură – ca să duc la bun sfârşit ceea ce „trebuie” făcut pentru cei plecaţi... şi uitarea de sine, forţată, ori de câte ori era nevoie să redevin un „animal social”...
Cam pe atunci am scris versurile de mai jos. Un început de poezie – o răbufnire a durerii, o teamă de prezent şi de viitorul care nu mai poate semăna niciodată cu ceea ce am trăit înainte.

Sunt umbra a ceea ce am fost,
Sunt amintirea a ce puteam să fiu;
Oare întrebările au venit prea devreme
Sau răspunsurile – prea târziu ?

Noaptea mă alungă departe,
Ziua mă cheamă iar,
Sufletul s-a pierdut printre valuri -
O lacrimă arsă pe jar...

Am avut un nume şi un vers,
Le-am ştiut cândva pe de rost,
Frânturi de timp ce parcă sună fals
Picuri de rouă peste trupul mut,
Venind de dincolo de gând,
Şoptind...

Apoi m-am oprit. Poezia asta nu a mai ajuns la final. Suna adevărat – şi totuşi fals, sau poate incomplet. O tânguire necesară, un fel de exorcizare, o încercare de a alunga umbrele pentru a o lua de la început.
Aşa că am tăcut – şi am aşteptat. Să se usuce lacrimile care veneau nechemate, să găsesc răspunsurile la această stare nouă pe care nu o mai simţisem până atunci.

Într-o seară de decembrie, ca o iluminare, au venit şi răspunsurile. Sau măcar o parte dintre ele. Am înţeles că dragostea era însoţită de furie. Furie că am fost părăsită, de data asta definitiv, de mama. Că m-a obligat să mă maturizez în sfârşit. Că nu mai e acolo să îmi şteargă lacrimile şi să îmi mângâie fruntea şi să ia asupra ei toate nereuşitele mele. Că nu mai e acolo să se bucure de reuşitele mele. Am înţeles, în sfîrşit, că fiecare dintre noi este, de fapt, foarte singur, indiferent cât de mulţi sunt cei care par să-i fie aproape. Şi, mai ales, că trebuie să mă împac cu trecutul pentru a avea un viitor.

Bagajul acesta pe care îl duc în spate e greu şi complicat.
Uneori am senzaţia că am trăit, toată viaţa, într-o iluzie. Iluzia nobleţii pierdute undeva în istorie şi despre care îmi vorbeau bunicii cu melancolie, arătându-mi, cu mândrie, castelul în care s-a născut tata. Fusesem prinţesa lui... o prinţesă iluzorie, căci vremurile de demult nu aveau cum să se mai întoarcă vreodată. Iluzia unui viitor strălucit, cu drumuri multe, promisă de Frau Mitzi, bătrânica blândă care m-a crescut în primii ani ai copilăriei. Iluzia desenelor animate şi a radioului la care ascultam, cu răsuflarea tăiată, poveştile adevărate despre oameni de demult. „L-au ars pe rug pe Giordano Bruno...” şoptisem printre lacrimile care nu se mai opreau, într-o seară când părinţii m-au găsit însingurată şi tristă, copleşită de o realitate cruntă şi nedreaptă pe care am descoperit-o pentru prima dată...

Apoi, iluzia comunităţii. Copilul care creşte printre alţi copii ca el şi crede sincer că este mai bun. Uneori chiar este – alteori nu. Şi iluzia familiei perfecte, întreruptă uneori de tăceri grele de sens şi ruptă definitiv în prima săptămână de facultate când l-am lăsat acasă pe tata şi nu l-am mai găsit când m-am întors...
Da, armonia s-a frânt atunci şi a fost pentru prima dată când m-am trezit, brusc, la realitate. Vârsta încă fragedă avea nevoie de sprijin, de explicaţii, de mângâiere – şi nu le-am primit, căci mama avea şi ea nevoie de ele şi nu ştia unde să le caute. Mi se părea, uneori, că mă descoperă pentru prima dată şi că a gândit, pentru mine, un rol greu şi nepotrivit, ca o haină prea mare pe un trup plăpând.

Aşa că ne-am înstrăinat, treptat – sau mai degrabă am conştientizat o înstrăinare care existase mereu; şi m-am retras din nou în iluzii ca să mă apăr de această nouă realitate de care mă puteau proteja doar amintirile.
Mi-am regăsit pofta de muzică şi am redevenit animalul social de odinioară. Grupul SONG: alţi prieteni care au dat vieţii mele un sens profund. O realitate ce merita trăită – cât mai departe de casă, de mama, într-o veşnică încercare de a rupe cordonul ombilical ce ne lega şi pe care ea nu voia să-l lase din strânsoare. Căutam o altă familie, nu de sânge ci de spirit, încercam să mă re-compun altfel, într-o nouă tonalitate, adunând clipe şi sunete, dorinţe şi speranţe, iubiri de-o vară şi victorii amăgitoare. Totul, într-un vârtej ameţitor.
Dar acel vârtej m-a salvat. Riscam să devin un copil problemă. Nu era o simplă rebeliune a vârstei, ci o revoluţie în toată regula. Cei de care eram legată prin cântec m-au ajutat să îmi regăsesc locul firesc, să zâmbesc şi să cred, din nou, că lumea e frumoasă.

Şi, în acest timp, mama îşi căuta iubirea pierdută în cimitir – locul acela pe care îl urăsc şi azi, cu toată fiinţa, pentru că reprezintă punctul terminus al tuturor speranţelor. Din când în când tremura şi pentru mine – fără somn, ţinând veioza aprinsă, în miez de noapte, până când auzea cheia învârtindu-se în broasca uşii de la intrare. Era un joc fără cuvinte pe care îl acceptasem şi în care intrasem, conştient, şi eu: ea se prefăcea că doarme, iar eu mă prefăceam că o cred, o mângâiam uşor pe frunte în trecere, păşind pe vârful degetelor spre camera mea. Nici ea, nici eu nu am înţeles că jocul acela putea deveni frumos dacă am fi lăsat iluzia deoparte şi ne-am fi vorbit – cât de puţin, doar atât cât să simţim prezenţa celeilalte aproape, măcar pentru o clipă.
Martie 1977 a găsit-o singură acasă, în timp ce eu aveam spectacol la „Bulandra”. Şi-a învins, cumva, frica până am ajuns acasă, cu doi colegi, încă neştiind detaliile grozăviei ce se întâmplase. Atunci am devenit, o vreme, mamă şi fiică – pe când mă ghemuiam noaptea lângă ea, căutând apărare şi siguranţă, ca niciodată până atunci şi niciodată după.

Privind în urmă, îmi dau seama că viaţa mea a fost, între altele, şi un şir de renunţări. Am renunţat să evadez pentru că mama avea nevoie de mine. Am renunţat să cânt pentru că un bărbat avea nevoie de mine. Am renunţat să mă răzvrătesc pentru că societatea avea nevoie de mine, întreagă. De fiecare dată, m-am simţit vinovată, ca şi cum bucuria mea ar fi fost o palmă pe obrazul celor din jur. M-am retras din nou în mine, cu iluziile mele despre o viaţă frumoasă, perfectă, alta decât cea pe care o vedeam în jurul meu.

Şi într-o seară, la cumpăna dintre ani, a venit spaima cea mai mare a vieţii mele. Eram departe, petrecând un Revelion magic. Mama rămăsese acasă şi îmi promisese că va accepta una dintre invitaţiile primite. În sinea mea ştiam că va rămâne acasă... aşa că am sunat şi am găsit-o acolo şi, vorbindu-i de departe, mi-am dat seama cât de dor îmi era de ea. A doua zi am sunat din nou şi şocul a venit fără preambul: „Unde eşti? Te aştept la geam, mă uit după tine...”
Dacă aş fi putut zbura peste miile de kilometri în clipa aceea, aş fi făcut-o. Am simţit un fior rece pe şira spinării; nu înţelegeam. Cele câteva zile rămase au trecut într-un chin ce nu se mai sfârşea, ca o pedeapsă pe care trebuia să o duc până la capăt, pentru o vină căreia nu i-am găsit un nume. M-am simţit vinovată că nu mă aflam lângă ea, ca şi cum aş fi părăsit-o la greu.
Acasă, totul părea să fi revenit la normal – şi m-am amăgit cu încă o iluzie, furând încă puţin timp de linişte. Până când, într-o zi, pe când ne beam împreună cafeaua în sufragerie, am încercat să deschid o conversaţie. "Ce să îţi spun?!?" mi-a răspuns mama la încercările mele repetate de a stabili un dialog. Am izbucnit într-un plâns nervos în care strânsesem ani de revoltă: "Mamă, chiar nu ai nimic să-i mai spui copilului tău???"

La scurt timp după aceea, a început chinul. Al ei – şi al meu. Medici, spitale, tratamente şi speranţe nebuneşti, dincolo de orice logică. Şi, din ce în ce mai clară, înţelegerea faptului că totul era degeaba...

Când am înţeles că o voi pierde, că nu avem scăpare din acest final monstruos, i-am dăruit o stea. Era ziua ei şi am descoperit acest mic miracol - care era mai degrabă pentru mine decât pentru ea. Am primit certificatul frumos înrămat şi ne-am bucurat împreună. I-am scris ceea ce îmi amintea de cuvintele tatălui meu: "Nu ţi-am adus Luna, ci doar o stea care să strălucească mereu în inima mea..." Din clipa aceea ştiu că pot privi, oricând, cerul nopţii în căutarea stelei care poartă, pentru totdeauna, numele ei.

S-a îndepărtat încet-încet de mine, de data asta definitiv. Uneori mă vedea pe mine – alteori mă chema cu numele surorii ei pierdute. Din când în când ar fi vrut să se întoarcă "acasă", înţelegând prin asta casa copilăriei ei. Ba chiar am fost, într-o seară, la un pas să o pierd când, revenind acasă de la ore am constatat că nu e acolo. Am căutat-o cu disperare, cu ajutorul prietenilor, dar fără succes. Mi-au trecut prin minte imagini de coşmar, cu bătrâni despre care se vorbea că au fost răpiţi şi apoi puşi să cerşească... În sfârşit, pe la 3 dimineaţa, un telefon salvator mi-a readus-o acasă; şi azi şi mereu îi voi mulţumi şi voi trimite un gând bun către taximetristul care o găsise rătăcind pe strada unde locuise în vremurile în care eram toţi trei - mama tata şi eu - o familie întreagă şi frumoasă. Ca împinsă de un înger bun, îi pusesem în portofel, cu doar câteva zile înainte, un bilet pe care scrisesem numărul meu de mobil, pentru cazuri de urgenţă. Asta a salvat-o - şi m-a salvat şi pe mine...

Într-o bună zi nu s-a mai putut ridica din pat; apoi, mult prea repede, nu a mai putut să vorbească şi doar ochii ei îmi şopteau câte ceva. Şi totuşi, zâmbetul ei avea o căldură pe care nu o mai simţisem niciodată – ca şi mâna cu care îmi mângâia părul, când îmi lăsam capul pe pieptul ei slăbit.

După ceva mai mult de trei ani m-a părăsit. Nu de mult, încercam să calculez perioadele prin care am trecut alături de ea, zi şi noapte, dormind pe apucate şi tresărind la fiecare oftat ce părea să vină dinspre camera ei; nu am reuşit, timpul pare să se fi dilatat şi amintirile sunt încă amestecate, risipite într-o negură pe care încă nu ştiu să o risipesc.

În cei trei ani am încercat, cu disperare, să recuperez tot ce simţeam că am pierut până atunci. Poate am reuşit, poate nu. Am rămas doar cu furia despărţirii definitive, nedorite, cu neîmplinirea care ne-a însoţit atâţia ani – şi cercul care s-a închis, în sfârşit, abia în ultimele luni.
Toată viaţa am tânjit după dragostea ei explicită, expusă la vedere şi dăruită în cuvinte. Am primit-o abia târziu, pe tăcute, din licărirea ochilor ce vorbeau mai mult decât toate cuvintele lumii. Şi totuşi, poate că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru că acele momente au existat, acoperind fisura păstrată, nedrept, timp de o viaţă.
Adeseori, seara, când închid ochii aşteptând să vină somnul liniştitor, revăd cu ochii minţii clipe pe care aş dori să le uit, iar vraja somnului se risipeşte. Îmi număr supărările deşi încerc să îmi apropii clipele de bucurie.
Şi într-o seară de decembrie am înţeles că trebuie să fac pace cu ele, ca să pot merge mai departe. Că trebuie să le accept, ca să pot căuta, iarăşi, alte clipe de bucurie.

De atâtea ori, am spus şi am crezut mereu că viaţa e frumoasă. În ciuda durerilor, a spaimelor şi a neîmplinirilor pe care ţi le aduce în cale.

De Revelion, anul acesta, am hotărât, în ultima clipă că voi sta acasă. În loc să mă arunc în valul de veselie prefăcută, alături de prieteni mai mult sau mai puţin întâmplători, am să fiu gata să mă regăsesc pe mine în mediul cel mai familiar mie. Cu sinceritate. Şi cu speranţă.

DE CE NU ÎMI PLAC SARMALELE...

Oare ar fi trebuit să pun un semn de întrebare în acest titlu ? Gastronomic vorbind, ştiu de mult răspunsul. Nu sunt pe placul meu – combinaţia, forma şi gustul lor nu m-au atras niciodată. Mesele în familie au avut întotdeauna un scaun gol la capitolul sarmale – sub diferite pretexte, în funcţie de vârstă. De ceva vreme nu mai e nevoie de pretexte – pur şi simplu mă retrag şi gata.

Dar mai e o parte mai profundă în afirmaţia (sau, eventual, întrebarea) de mai sus. Se face, în mod obsesiv, o legătură “firească” între sarmale şi identitatea românească. Aceea a omului obsedat de satisfacerea peste plin a stomacului, a uitării de sine în faţa farfuriei în care se înghesuie, pentru foarte scurtă vreme, gogoloaşele învelite în varză şi dotate, neapărat, cu o zeamă maroniu-roşiatică şi un plus de mămăliguţă (deloc dacică! aşa cum cred unii…)
Televiziunea a contribuit, cred eu, în bună parte la acest exces de zel culinar. Indiferent de sărbători – fie ele religioase sau laice – sarmaua este omniprezentă, se umflă (era să spun “în pene”) pe farfurie, gata oricând să scurtcircuiteze drumul spre gura pofticioasă, salivând ca în preajma unei plăceri interzise…

E foarte greu de spus ce înseamnă, de fapt, sărbătorile (oricare ar fi ele) pentru români. Istoric vorbind, urbanul a luat locul ruralului într-un proces treptat de modernizare şi dezvoltare a civilizaţiei umane. La noi, saltul s-a făcut brusc, aproape forţat – iar rezultatul a fost un fel de transplantare a ruralului în spaţiul oraşului, cu tot cu ritualurile sale vag adaptate (pantofii lăsaţi în faţa uşii apartamentului din blocurile muncitoreşti, sau „Răpirea din serai” tronând pe perete, în locul cergilor de altădată…). În epoca (aproape) apusă a comunismului victorios, ţăranul a devenit brusc muncitor (cu, sau mai degrabă fără « conştiinţă de clasă ») şi orăşean, lăsând totul în urmă fără regrete şi schimbând miracolul recoltei pe sărăcia de orăşean cu cartelă.

Sarmaua, însă, a rămas – ca un triumf al pântecului asupra gândirii. Ca martor mut al românismului. Ca monedă de schimb în campaniile electorale. Simbol al opulenţei momentane. Dovadă că sărbătoarea trebuie “cinstită” înainte de a fi TRĂITĂ.

În ultimii ani, unii s-au gândit că ar fi bine să redevenim religioşi. În lupta pentru atingerea moaştelor, sarmaua a devenit obiectivul suprem de „după”. Într-o vastă tânguială prelungită pe „micul” ecran la ore de maximă audienţă, copii cu microfonul în mână şi la fel de ahtiaţi după sarmale aleargă după enoriaşii deja sătui pentru primele impresii. Mulţumiţi de ceea ce au văzut, telespectatorii se aşează la masă lângă oala cu sarmale, satisfăcuţi că nu trebuie să se mulţumească doar cu „porţia” oferită de pomană, de vreun primar milostiv.

Nu, nu îmi plac sarmalele. Nu îmi place nici gustul, nici simbolul lor. Nu cred cu niciun chip că MĂ – şi NE reprezintă. Ele doar ne îndepărtează tot mai mult de descoperirea bucuriei de a trăi şi altfel decât sub dominaţia unei mese pline, gata de o siestă golită de orice gând.

Sentimentul Mandela

Când ieri, aproape de miezul nopţii, pe CNN s-a anunţat decesul (totuşi, aşteptat) al simbolului sud-african al luptei pentru libertate şi egalitate am simţit un gol în stomac. Un fel de sentiment greu de definit şi chiar mai greu de explicat, dat fiind că era vorba de o persoană de departe, necunoscută mie şi totuşi atât de apropiată, într-un fel.

Şi nici măcar nu era pentru prima dată...

Prima dată am simţit asta cu mulţi ani în urmă. Aveam vreo cinci ani şi - în lipsa computerului, a tabletei, a telefonului mobil sau a platformelor de socializare gen Facebook (oare cum am putut exista, unii dintre noi, fără ele???) dar, în schimb, cu garanţia prietenilor din desenele lui Disney şi poveştile irepetabile de la Teatrul Radiofonic - îmi petreceam timpul descoperind lumea puţin câte puţin. Aşa, prin glasurile fără chip ale unor zei minori care mi-o dăruiau fără să ceară nimic în schimb. Şi nici măcar nu ştiau că eu, un nod de copil cu vise care de care mai năstruşnice îi ascultam fără să mă satur de poveştile lor...

În ziua aceea, povestea era despre oameni de demult, despre nedreptate, despre Pământul care încă nu voia să fie rotund, despre intoleranţa căreia încă nu-i aflasem numele din dicţionar. Un om se luptase cu lumea, aşa cum era ea pe atunci - şi pierduse bătălia. Când mama şi tata au venit acasă de la treburile lor, m-au găsit cu lacrimile şiroind pe obraji... "Ce s-a întâmplat?" s-a speriat mama, în timp ce tata m-a cuprins în braţe strâns, de teama vreunui coşmar neînţeles. "L-au ars pe rug pe Giordano Bruno..." am şoptit eu printre suspine - şi a mai trecut ceva vreme până când lumea mea a redevenit cea pe care o ştiusem.

Justiţiarul încă nedefinit din mine se revolta pentru prima dată. Şi de atunci am ştiut că Pământul meu seamănă cu o portocală şi că se roteşte la infinit, pentru ca ziua să alunge noaptea şi dragostea celor de lângă tine să alunge orice coşmar.

Câţiva ani mai târziu - eram prin clasa a şaptea, cred - am descoperit, într-un ziar franţuzesc din cele pe care tata le cumpăra în drum spre casă, de la "coloane", de vis-a-vis de Sala Palatului, împreună cu Pif-urile (cu tot cu minunatele gadget-uri !!!) pe care vânzătorul i le păstra pe sub tejghea, special pentru "prinţesa lui" - am descoperit, deci, poza unei fete tinere, cu pielea neagră, cu părul sârmos şi povestea ei emoţionantă. Fata se numea Angela Davis şi - în ţara aceea îndepărtată, de peste mări, pe care francezii o numeau "imperialistă" fusese închisă pentru că se lupta pentru drepturile celor la fel de negri ca ea. Acelaşi gol în stomac, acelaşi sentiment al nedreptăţii pe care nu o înţelegeam. Nu învăţasem încă nimic despre "rase" şi diferenţele dintre oameni; ştiam doar că, uneori, cei din jur păreau buni sau răi după vorbele pe care le spuneau, după privirea încruntată sau pofta de ceartă. Dar toate astea erau încă departe de mine, pentru că lumea mea părea frumoasă şi limpede.

Am tăiat poza aceea din ziar şi am lipit-o pe măsuţa mea de studiu, printre cărţi şi caiete, pixuri şi creioane colorate. A stat multă vreme acolo, până când s-a scorojit şi s-a rupt, iar apoi a dispărut cu totul. Dar a rămas, cumva, în mine.

Şi ieri, când la CNN s-a anunţat moartea lui Nelson Mandela, mi-am amintit de toate astea...

Şi mi-am mai amintit că prin 1986 sau 1987, pe când urmăream, pe televizorul micuţ din camera mea, programele de la "bulgari" - ca o răzbunare secretă pentru cele doar două ore de ode nesfârşite de la televiziunea română - am auzit pentru prima dată numele lui. Era un spectacol cum nu mai văzusem, undeva în Occident, cu mii de oameni adunaţi, în aer liber, în faţa unei scene pe care cântau "zeii" intangibili pentru noi. Spectacolul se numea "Free Mandela" şi cântecul era "Sweet dreams are made of this...". Eurythmics. Şi acelaşi gol inexplicabil în stomac....De atunci i-am iubit şi pe ei, şi cântecul, şi pe Mandela.

Iar golul acela a reapărut aseară. Un fel de tristeţe infinită, ca o pierdere iremediabilă a unui lucru drag. Şi important. Profund şi care te pune pe gânduri. În clipele acelea, mii de fragmente de imagini ţi se perindă prin minte într-un dans nebunesc, căruia nu i te poţi împotrivi.

I-am spus "sentimentul Mandela". Nu ştiu cum altfel să-l descriu în cuvinte. Nu se aseamănă deloc cu arsura cumplită şi sufletul frânt cu care rămâi când îţi pierzi definitiv părinţii; apropierea, fizică şi sufletească, naşte un altfel de strigăt. Dar "sentimentul Mandela" îşi cere dreptul la existenţă, la momentul necesar de sobrietate, la reflecţie şi compasiune.

Poate că dacă fiecare dintre noi l-ar simţi mai des, am fi cu toţii altfel. Mai umani. Mai adevăraţi.

Mai buni?!?!?