Şi nici măcar nu era pentru prima dată...
Prima dată am simţit asta cu mulţi ani în urmă. Aveam vreo cinci ani şi - în lipsa computerului, a tabletei, a telefonului mobil sau a platformelor de socializare gen Facebook (oare cum am putut exista, unii dintre noi, fără ele???) dar, în schimb, cu garanţia prietenilor din desenele lui Disney şi poveştile irepetabile de la Teatrul Radiofonic - îmi petreceam timpul descoperind lumea puţin câte puţin. Aşa, prin glasurile fără chip ale unor zei minori care mi-o dăruiau fără să ceară nimic în schimb. Şi nici măcar nu ştiau că eu, un nod de copil cu vise care de care mai năstruşnice îi ascultam fără să mă satur de poveştile lor...
În ziua aceea, povestea era despre oameni de demult, despre nedreptate, despre Pământul care încă nu voia să fie rotund, despre intoleranţa căreia încă nu-i aflasem numele din dicţionar. Un om se luptase cu lumea, aşa cum era ea pe atunci - şi pierduse bătălia. Când mama şi tata au venit acasă de la treburile lor, m-au găsit cu lacrimile şiroind pe obraji... "Ce s-a întâmplat?" s-a speriat mama, în timp ce tata m-a cuprins în braţe strâns, de teama vreunui coşmar neînţeles. "L-au ars pe rug pe Giordano Bruno..." am şoptit eu printre suspine - şi a mai trecut ceva vreme până când lumea mea a redevenit cea pe care o ştiusem.
Justiţiarul încă nedefinit din mine se revolta pentru prima dată. Şi de atunci am ştiut că Pământul meu seamănă cu o portocală şi că se roteşte la infinit, pentru ca ziua să alunge noaptea şi dragostea celor de lângă tine să alunge orice coşmar.
Câţiva ani mai târziu - eram prin clasa a şaptea, cred - am descoperit, într-un ziar franţuzesc din cele pe care tata le cumpăra în drum spre casă, de la "coloane", de vis-a-vis de Sala Palatului, împreună cu Pif-urile (cu tot cu minunatele gadget-uri !!!) pe care vânzătorul i le păstra pe sub tejghea, special pentru "prinţesa lui" - am descoperit, deci, poza unei fete tinere, cu pielea neagră, cu părul sârmos şi povestea ei emoţionantă. Fata se numea Angela Davis şi - în ţara aceea îndepărtată, de peste mări, pe care francezii o numeau "imperialistă" fusese închisă pentru că se lupta pentru drepturile celor la fel de negri ca ea. Acelaşi gol în stomac, acelaşi sentiment al nedreptăţii pe care nu o înţelegeam. Nu învăţasem încă nimic despre "rase" şi diferenţele dintre oameni; ştiam doar că, uneori, cei din jur păreau buni sau răi după vorbele pe care le spuneau, după privirea încruntată sau pofta de ceartă. Dar toate astea erau încă departe de mine, pentru că lumea mea părea frumoasă şi limpede.
Am tăiat poza aceea din ziar şi am lipit-o pe măsuţa mea de studiu, printre cărţi şi caiete, pixuri şi creioane colorate. A stat multă vreme acolo, până când s-a scorojit şi s-a rupt, iar apoi a dispărut cu totul. Dar a rămas, cumva, în mine.
Şi ieri, când la CNN s-a anunţat moartea lui Nelson Mandela, mi-am amintit de toate astea...
Şi mi-am mai amintit că prin 1986 sau 1987, pe când urmăream, pe televizorul micuţ din camera mea, programele de la "bulgari" - ca o răzbunare secretă pentru cele doar două ore de ode nesfârşite de la televiziunea română - am auzit pentru prima dată numele lui. Era un spectacol cum nu mai văzusem, undeva în Occident, cu mii de oameni adunaţi, în aer liber, în faţa unei scene pe care cântau "zeii" intangibili pentru noi. Spectacolul se numea "Free Mandela" şi cântecul era "Sweet dreams are made of this...". Eurythmics. Şi acelaşi gol inexplicabil în stomac....De atunci i-am iubit şi pe ei, şi cântecul, şi pe Mandela.
Iar golul acela a reapărut aseară. Un fel de tristeţe infinită, ca o pierdere iremediabilă a unui lucru drag. Şi important. Profund şi care te pune pe gânduri. În clipele acelea, mii de fragmente de imagini ţi se perindă prin minte într-un dans nebunesc, căruia nu i te poţi împotrivi.
I-am spus "sentimentul Mandela". Nu ştiu cum altfel să-l descriu în cuvinte. Nu se aseamănă deloc cu arsura cumplită şi sufletul frânt cu care rămâi când îţi pierzi definitiv părinţii; apropierea, fizică şi sufletească, naşte un altfel de strigăt. Dar "sentimentul Mandela" îşi cere dreptul la existenţă, la momentul necesar de sobrietate, la reflecţie şi compasiune.
Poate că dacă fiecare dintre noi l-ar simţi mai des, am fi cu toţii altfel. Mai umani. Mai adevăraţi.
Mai buni?!?!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu