Oare ar fi trebuit să pun un semn de întrebare în acest titlu ? Gastronomic vorbind, ştiu de mult răspunsul. Nu sunt pe placul meu – combinaţia, forma şi gustul lor nu m-au atras niciodată. Mesele în familie au avut întotdeauna un scaun gol la capitolul sarmale – sub diferite pretexte, în funcţie de vârstă. De ceva vreme nu mai e nevoie de pretexte – pur şi simplu mă retrag şi gata.
Dar mai e o parte mai profundă în afirmaţia (sau, eventual, întrebarea) de mai sus. Se face, în mod obsesiv, o legătură “firească” între sarmale şi identitatea românească. Aceea a omului obsedat de satisfacerea peste plin a stomacului, a uitării de sine în faţa farfuriei în care se înghesuie, pentru foarte scurtă vreme, gogoloaşele învelite în varză şi dotate, neapărat, cu o zeamă maroniu-roşiatică şi un plus de mămăliguţă (deloc dacică! aşa cum cred unii…)
Televiziunea a contribuit, cred eu, în bună parte la acest exces de zel culinar. Indiferent de sărbători – fie ele religioase sau laice – sarmaua este omniprezentă, se umflă (era să spun “în pene”) pe farfurie, gata oricând să scurtcircuiteze drumul spre gura pofticioasă, salivând ca în preajma unei plăceri interzise…
E foarte greu de spus ce înseamnă, de fapt, sărbătorile (oricare ar fi ele) pentru români. Istoric vorbind, urbanul a luat locul ruralului într-un proces treptat de modernizare şi dezvoltare a civilizaţiei umane. La noi, saltul s-a făcut brusc, aproape forţat – iar rezultatul a fost un fel de transplantare a ruralului în spaţiul oraşului, cu tot cu ritualurile sale vag adaptate (pantofii lăsaţi în faţa uşii apartamentului din blocurile muncitoreşti, sau „Răpirea din serai” tronând pe perete, în locul cergilor de altădată…). În epoca (aproape) apusă a comunismului victorios, ţăranul a devenit brusc muncitor (cu, sau mai degrabă fără « conştiinţă de clasă ») şi orăşean, lăsând totul în urmă fără regrete şi schimbând miracolul recoltei pe sărăcia de orăşean cu cartelă.
Sarmaua, însă, a rămas – ca un triumf al pântecului asupra gândirii. Ca martor mut al românismului. Ca monedă de schimb în campaniile electorale. Simbol al opulenţei momentane. Dovadă că sărbătoarea trebuie “cinstită” înainte de a fi TRĂITĂ.
În ultimii ani, unii s-au gândit că ar fi bine să redevenim religioşi. În lupta pentru atingerea moaştelor, sarmaua a devenit obiectivul suprem de „după”. Într-o vastă tânguială prelungită pe „micul” ecran la ore de maximă audienţă, copii cu microfonul în mână şi la fel de ahtiaţi după sarmale aleargă după enoriaşii deja sătui pentru primele impresii. Mulţumiţi de ceea ce au văzut, telespectatorii se aşează la masă lângă oala cu sarmale, satisfăcuţi că nu trebuie să se mulţumească doar cu „porţia” oferită de pomană, de vreun primar milostiv.
Nu, nu îmi plac sarmalele. Nu îmi place nici gustul, nici simbolul lor. Nu cred cu niciun chip că MĂ – şi NE reprezintă. Ele doar ne îndepărtează tot mai mult de descoperirea bucuriei de a trăi şi altfel decât sub dominaţia unei mese pline, gata de o siestă golită de orice gând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu