A trecut o luna de cand s-a terminat Vuelta 2014. Intre timp am fost ocupată cu scrisul (am terminat cursul de Localizare), cu bolitul,cu alergatul pe la medici...
Ce ciudat, câte probleme continuă să-mi facă tiroida, cu toate că nu mai există...
Acum fac un tratament, mă simt mai bine dar încă mai apar atacuri de panică... Nu am mai chemat Salvarea, dar tot am momente în care îmi cresc pulsul şi tensiunea şi mi se taie picioarele de teamă. Greu de înţeles de ce - dar şi mai greu de tratat.
Aşadar, am rămas datoare cu POVEŞTILE SPANIOLE. Ca şi în Turul Franţei, am scris câte ceva în fiecare zi - despre locurile prin care a trecut Vuelta, despre ciclişti, despre istorie şi multe altele. Le trec aici, într-un singur document, spre amintire şi comparaţie în anii viitori. Reţete nu mai pun, ca să nu am probleme de copyright.
*******
POVEŞTI SPANIOLE
ETAPA 1 – TTT Jerez de la Frontera: 12,6 km
ASTĂZI ESTE ZIUA CEA MARE. Începe Vuelta 2014. Olé!
În ultimele săptămâni ciclismul nu a lipsit, dar parcă tuturor ne-a lipsit provocarea marilor bătălii. VUELTA 2014 vine cu un meniu spectaculos, cu etape de contratimp, cu sprinturi şi căţărări aproape imposibile şi, mai ales, cu un traseu inovator care ne va duce de la Atlantic la Marea Mediterană şi ne va pune la încercare în vajnicii Pirinei.
S-a vorbit mult, în ultima vreme, despre “favoriţi”. Reclama bate tot – iar noi, de pe margine, ne lăsăm păcăliţi de fiecare dată. Ca şi cum o astfel de cursă ar putea fi limitată la trei, patru rutieri-comandanţi, înconjuraţi de sclavi care se mulţumesc să adune firimiturile din urma lor. NU. La fel ca turneele de tenis de Mare Şlem, marile tururi cicliste sunt cea mai bună platformă pentru lansarea sau confirmarea talentelor tinere. Şi sunt convinsă că, în Vuelta, “taurii tineri” (ca să fiu în acord cu spaţiul cultural în care ne aflăm) îşi vor face simţită prezenţa, din plin.
Traseul este spectaculos, cu cele 5 etape de plat, 3 contratimpuri (unul pe echipe şi două individuale) şi 13 etape de munte. Plecăm de la Jerez de la Frontera (patria vinului de Xeres) şi, trecând, între altele, prin Córdoba (capitala Califatului islamic, cu tradiţia pielăriei maure), Pamplona taurilor furioşi (care, de această dată, vor sta cuminţi în grajdurile lor), prin Castilla si Aragón, Logroño sau Oviedo, vom ajunge, pentru final, la Santiago de Compostela, loc de pelerinaj şi punct simbolic de încheiere a suferinţei cicliştilor.
Marele traseu iniţiatic al Vueltei 2014 începe în Jerez de la Frontera, cu un contratimp pe echipe. Oraşul, centru al Andaluziei şi al provinciei Cádiz, foarte aproape de malul Atlanticului. Numele oraşului vine din timpuri străvechi, de la fenicieni; Xera a devenit apoi Ceret sub dominaţia romană; în sfârşit, arabii i-au transformat numele în Sherish sau Xeres. Podgoriile de aici dau numele celebrului vin de Xeres, cunoscut şi sub forma engleză de sherry; arhitectura sa combină stilul maur al Evului mediu cu stilul gotic-baroc al bisericilor ridicate după Reconquista. Alcazar, fortăreaţa maură datând din secolul al XI-lea, domină oraşul prin eleganţa sa, iar Catedrala construită în secolul al XVII-lea îi răspunde cu rafinamentul său eclectic, în care combinaţia de stiluri accentuează valoarea sa de ferment multicultural.
De ce “de la Frontera”? Pentru că, în timpul dominaţiei maure, pe aici trecea linia imaginară de demarcaţie între teritoriile supuse Islamului şi cele locuite de creştini. Cicliştii vor străbate o porţiune din această „frontieră” ca pentru a aminti de istoria complicată a acestor locuri.
Cine va câştiga primul contratimp, cel pe echipe, care deschide balul? Tony Martin este în mare formă, iar echipa sa, Omega-Pharma, are cele mai mari şanse. Dar nici Orica, Movistar sau Tinkoff-Saxo nu se vor lăsa mai prejos, încercând să-şi anunţe, de la bun început, intenţiile şi lansând marea provocare.
Să aşteptăm, deci, lăsarea serii pentru primele imagini. Şi, odată cu ele, ne vom lăsa cuprinţi de „febra spaniolă” care nu ne va mai da pace timp de trei săptămâni.
Bienvenidos en España!
ETAPA A DOUA.
O ZI PENTRU SPRINTERI.
Etapa de ieri a fost la un pas de a produce o mare surpriză, Movistar reuşind să câştige „la mustaţă” contratimpul pe echipe. Astăzi este o zi ideală pentru sprinteri, cu un traseu aproape plat şi doar o căţărare de categoria a treia, la Alto del Cabrito, cu numai 340 m altitudine. Sagan este pregătit. Cine îi va ţine piept?
Plecarea se face din Algeciras, oraşul-port aflat în Golful Gibraltar. Dacă vremea va fi bună, vom avea şansa să vedem stânca atât de celebră, care deschide calea spre Mediterana. Se spune că Algeciras este unul dintre cele mai mari oraşe-port din Europa şi chiar din lume – după Rotterdam, Hamburg şi Anvers, desigur.
Aşezarea sa strategică, la întâlnirea dintre Mediterana şi Atlantic (uite, Cosmin, de data asta îţi fac pe plac şi schimb ordinea dintre ele!) a făcut ca Algeciras să capete importanţă încă din vremea fenicienilor; mai târziu, romanii l-au numit Portus Albus. A fost distrus de vandali şi reconstruit de mauri, ca prima lor fortăreaţă pe teritoriul peninsulei iberice, la începutul secolului al XIII-lea (711 d. Chr.). Noii cuceritori i-au dat numele de al-Jazirah al-Khadra („insula verde”) – sursa numelui de astăzi. Istoria a fost în continuare dură cu acest oraş; cucerit, recucerit şi apoi din nou distrus, el a fost reconstruit în 1704 de către refugiaţii spanioli ajunşi aici după ce stânca Gibraltarului a fost ocupată de trupele anglo-olandeze, în timpul Războiului pentru Succesiune dus, la acea vreme (1704-1714) între marile puteri europene.Mult mai recent, în anii 1980, a atras atenţia autorităţilor argentiniene care au încercat să desfăşoare, de aici, o operaţiune complexă de sabotare a navelor militare britanice din Gibraltar, în timpul războiului pentru Insulele Falkland (Malvine).
Locuitorii de aici au sângele fierbinte, le place vinul şi mâncarea bună. Reţete pe bază de carne de porc sau vită (inclusiv celebra supă din coadă de bou, adoptată şi de englezi ca delicatesă), tocana de miel şi condimentele de inspiraţie africană se îmbină într-un pot-pourri de arome şi gusturi ce merită încercat.
Puţin probabil, însă, ca rutierii să aibă timp să le deguste. Ei se vor grăbi să ajungă la San Fernando, „insula” din nisipuri (devenită, în timp, o peninsulă) care ne aşteaptă cu mult soare şi acorduri de Flamenco, muzica tradiţională cu origini gitane din zona Cádiz, în care acordurile de chitară de îmbină armonios cu dansul foarte asemănător cu stepul şi bătăile ritmice din palme.
San Fernando se poate mândri că este, alături de oraşul Cádiz, singurul oraş pe care Napoleon nu a reuşit să-l cucerească niciodată; aici se vor odihni, pentru câteva ore, cicliştii după încheierea etapei şi, poate, vor gusta din specialităţile locului: peştele marinat, cel puţin 8 ore, în oţet din vin alb (în care se adaugă sare, câţiva căţei de usturoi, cu tot cu coajă, foi de dafin, ardei iute şi oregano) şi apoi prăjit, numit „bienmesabe”, sau gustosul aperitiv numit „tortillitas de camarones”
ETAPA 3. ADIÓS, CÁDIZ
După ziua de ieri, când splendoarea Gibraltarului s-a pierdut în umbra unor calcule meschine, după ce supărarea celor 15 km de final (văzuţi abia în reluare!) a fost alungată doar de bucuria de a-l vedea pe Serghei Tvetcov pe a treia treaptă a podiumului final din Turul Colorado şi pe Jens Voigt câştigând din nou (şi pentru ultima dată) tricoul celui mai agresiv rutier din acea ultimă etapă americană, revenim în Spania cu speranţa că, măcar în timpul săptămânii, astrele ne vor fi mai favorabile.
Etapa a treia porneşte din Cádiz – cea mai veche localitate spaniolă locuită de la începuturile sale şi până astăzi şi unul dintre cele mai vechi oraşe din Europa, pentru a pleca, pe drumul vechii „frontiere” imaginare dintre musulmani şi creştini, spre Arcos de la Frontera. Cicliştii vor lăsa bucuroşi în urmă zidurile vechii cetăţi, pornind pe drumul plat care, spre final, va întâlni primele dealuri. Vremea se anunţă sufocantă – adevărată vară spaniolă – cu 35-36̊ Celsius la final.
Patru căţărări de categoria a treia şi două sprinturi ne poartă spre punctul final. Arcos de la Frontera îi întâmpină pe ciclişti cu cetatea sa, ridicată în secolul al XV-lea pe stâncile calcaroase. Poate că şi cele zece clopote ale Catedralei vor răsuna pentru a anunţa sosirea plutonului, aşa cum răsunau pentru a-i preveni pe locuitori de atacurile maurilor, până în secolul al XIII-lea. Cine va câştiga? Poate că Degenkolb va fi mai inspirat azi... sau poate că ne face Cancellara o surpriză?
Frumuseţea naturală a locurilor este dublată de bogăţia şi savoarea gastronomiei sale, datorate amestecului cultural de-a lungul secolelor. Multe mâncăruri pe bază de legume - "Alboronía" (o combinaţie din dovleac, năut şi roşii), anghinare umplută, mâncare de mangold, sau "ajo molinero" (un soi de zacuscă în care se pune mult usturoi şi, după unii, sparanghel). Alina Cucu ar fi fericită acolo!!!
Dar nu te bucura prea mult, Alina – tot aici există şi o adevărată “cultură a porcului”, aşa cum o numesc localnicii – va trebui să încerci şi “pote de berzas” – tocăniţa de purcel (partea împănată cu grăsime, mai ales!) cu varza locală (celebra “berza”) şi alte legume.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 4. ÎN INIMA CALIFATULUI ISLAMIC DE ODINIOARĂ.
Etapa de ieri părea să fie dedicată sprinterilor – şi totuşi rutierii de clasament general au fost cei care au sosit printre primii în Arcos de la Frontera, Mike Matthews reuşind de puţin să se impună în faţa acestora.
Etapa de azi începe tot pe teren plat, dar spre final ne aşteaptă o căţărare de categoria a treia şi una de categoria a doua. Lucrurile devin din ce în ce mai dificile şi nu se ştie cine va rezista cu bine până la final, chiar dacă ultimul km este tot plat. Se pleacă din Mairena del Alcor, spre Córdoba, pe o căldură care va atinge chiar şi 39̊ Celsius...
Ce surprize ne vor mai oferi organizatorii la plecarea din Mairena del Alcor – oraşul al cărui nume se trage din denumirea arabă de Maharana, adică „apă de izvor”? Poate o plecare din spatele zidurilor cetăţii (numite Castillo de Luna) cu cele patru turnuri, ridicată în secolul al XIV-lea, în timpul regelui Juan II de Castilla? Astăzi, aici funcţionează un muzeu cu colecţii arheologice deosebite.
După ce se va da semnalul de plecare, rutierii se vor gândi, poate, la o evadare – iar dacă se vor afla acolo măcar câţiva dintre oamenii de bază, e posibil ca aceasta să şi reuşească. Sau poate că Matthews pândeşte dubla?
Vor trece prin Carmona – cunoscută drept Carmo în timpul lui Iulius Caesar şi extinsă în perioada de dominaţie maură – pe lângă Poarta Sevilla, care există aici încă din vremea cartaginezilor; supă 78,9 km se ajunge la primul sprint. Va mai urma încă unul, mult mai departe, aflat între cele două căţărări – şi niciuna nu este prea înaltă: Alto del Catorce por Ciento (adică „Vârful 14%”) are doar 595 m altitudine, dar panta este destul de abruptă.
Ne aşteaptă Córdoba, capitala califatului islamic din Evul Mediu, ridicată pe malul râului Guadalquivir, pe ruinele unei cetăţi cartagineze devenită Corduba romană şi care, la rândul ei, fusese capitala provinciei Hispania Baetica, în timpul Imperiului Roman. Se spune că, în secolul al X-lea, Córdoba era oraşul cel mai populat din lume; dacă acest lucru nu poate fi verificat, documente ale vremii arată, totuşi, că a fost un important centru cultural şi educaţional – universităţile de aici (ridicate încă din secolul al X-lea!) erau axate pe „cele şapte arte liberale”, între care retorica, matematica, muzica şi astronomia ocupau un loc foarte important şi, alături de acestea, pe medicină, domeniu în care arabii erau neîntrecuţi la acea vreme.
Centrul istoric al oraşului a intrat în patrimoniul UNESCO în 1984, iar moscheea de aici – transformată, după Reconquista, în catedrală, dedicată Adormirii Maicii Domnului - face parte din patrimoniul mondial. Podul roman cu 16 arce, construit de romani peste Guadalquivir, se păstrează şi azi şi constituie una dintre comorile oraşului. Există şi aici un „Alcázar” – denumirea pentru palatul regilor, cuvânt provenit din termenul arab de „al-quasr”, adică fort sau castel.
Întrebare: cine ştie care sunt principalele astfel de palate, cu aceeaşi denumire de Alcázar, din Spania?
Răspuns: cele mai cunoscute sunt cele din Toledo (desigur!), Sevilla, Madrid, Segovia şi... Córdoba. În plus, Palatul construit de Cristofor Columb în Santo Domingo, pentru a marca drepturile regilor Spaniei asupra Lumii Noi, s-a numit, şi el, Alcázar de Colón.
Protectorul oraşului este arhanghelul Raphael (al patrulea ca importanţă în tradiţia iudeo-creştină, al cărui nume înseamnă „vindecătorul”), căruia îi sunt dedicate zece statui ridicate în oraş. Recunosc, aici a trebuit să mă documentez – pentru că în afară de Mihail şi Gabriel nu mai ştiam niciunul...
Şi să nu uităm de celebritatea obiectelor din piele de Cordoba... Muzeul de Arta Pielăriei de aici trebuie vizitat neapărat, pentru că aici se găsesc obiecte spectaculoase din piele pictată sau acoperită cu foiţă de aur sau argint şi încrustată cu instrumente speciale, toate păstrate tot din perioada califatului.
Unde se va încheia etapa? În oraşul vechi, cu străduţele sale pe care abia pot trece doi oameni, unul lângă celălalt? Sau în Miraflores, unul dintre cele mai frumoase parcuri de aici şi din întreaga Spanie?
Câteva personalităţi născute aici: Seneca, filosoful stoic, Lucan, poetul latin, sau un alt poet, de data asta din timpul Renaşterii – Luis de Góngora (dacă vreţi vă pot recita din ceea ce îmi amintesc din vremea facultăţii !!!).....
În sfârşit, câteva sfaturi gastronomice, după ce rumoarea de la punctul de sosire se va linişti. Uleiul de măsline, produs local, este un ingredient de bază pentru orice reţetă.
Pe lângă celebra Gazpacho mai există încă o supă de roşii, numită Salmorejo, care se mănâncă tot rece, făcută de data aceasta cu usturoi şi pâine, sub forma unui piureu care se decorează, la servire, cu felii de ou şi ardei iute; salamul local – Salchichon de Pozo Blanco, sau sângeretele spaniol, Morcilla.
Şi aici se păstrează tradiţia bucatelor pregătite din coadă de bou sau din carne de miel (Cordero en Caldereta). De data asta nu mai dau reţetele, sper să ne surprindă Manolo!!!
Şi ce de dulciuri, cele mai multe de influenţă arabă: Alfajores (din miere şi migdale), Pestiños sau Pastel Cordobes...
Offf... cum să te mai gândeşti la mersul pe bicicletă, după aşa un festin?????
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 5. ÎNCEP DIFICULTĂŢILE.
De câţiva ani încoace, de când Le Tour şi Vuelta (mai puţin Giro) ne răsfaţă cu imagini spectaculoase din locuri pline de parfum istoric şi cultură, mă tot gândesc că, dincolo de simplul efort fizic al triadei cicliste de peste an, cu ritualurile sale specifice, rolul imaginilor este şi acela de a ne face să ne gândim mai atent la trecut.
Cunosc Franţa mai bine, Italia la fel – Spania, mai puţin. Când am început să scriu „poveştile franceze” acum două luni, am constatat că mai am încă multe de învăţat de la istorie. Acum, în aceste zile de incursiuni spaniole, alături de Vuelta, sentimentul este şi mai puternic. Ce ar fi fost Europa fără aportul marii culturi romane, iar apoi fără cel al culturii arabe? Unii dintre noi, românii, credem că suntem buricul pâmântului. Şi totuşi... ce făceau strămoşii noştri în vremea în care în Spania, de pildă, universităţile fondate încă din secolul al IX-lea aduceau mari descoperiri în medicină, geometrie sau astronomie, cu largul concurs îngemănat al culturilor arabă, creştină şi iudaică?
Europa de azi a uitat multe lucruri importante din istoria sa. Iar România nici nu a început să le înveţe, încă. Mai există, printre tinerii care postează comentarii pe Facebook, câte unii pe care îi scârbeşte istoria. Mă tem că ei vor fi roboţii cuminţi ai zilei de mâine, fără rădăcini, fără viitor şi fără interese, risipind giuvaerurile rare ale memoriei timpurilor trecute – fără de care ei nici nu ar fi existat - pentru a păstra doar nisipul monoton al zilelor lor, una după alta.
Córdoba, cu splendorile sale medievale şi contemporane a rămas în urmă. Etapa a 5-a porneşte din Priego de Córdoba, localitatea ascunsă între livezile de măslini, dincolo de care încep să se zărească munţii şi se va încheia la Ronda – o altă perlă istorică şi turistică din Andaluzia, situată în plin munte, în punctul în care se întâlnesc trei parcuri naturale protejate de autorităţile locale şi centrale.
Priego de Córdoba, cu străduţele sale strâmte pe care abia pot trece doi cai, este un oraş fortificat fondat în vremea stăpânirii arabe, ridicat pe panta de nord a muntelui ce poartă numele de Sierra de Priego, aproape de izvoarele râului Guadajoz. Se afla, în acele vremuri, pe aşa numitul „drum al Califatului”. În vremea maurilor aşezarea se numea Baguh, dar a fost cucerită de creştini, după lupte care au durat mai bine de un secol, abia în 1340, în timpul regelui Alfonso XI.
Drumul spre Ronda nu va mai fi la fel de plat ca acelea din zilele trecute. Deşi tot sprinterii sunt favoriţi şi astăzi, rutierii de forţă, cum este Philippe Gilbert, au şi ei şansa lor. Traseul este puţin valonat, cu o căţărare de categoria a 3-a spre final şi două sprinturi intermediare. Astăzi se trece, între altele, prin Antequera, supranumită „inima Andaluciei”, datorită faptului că această localitate se află în centrul unui cerc imaginar format din Málaga, Granada, Córdoba şi Sevilla.
În partea de nord a localităţii Antequera se află două monumente funerare datând din Epoca de Bronz (numite DOLMENE), datând, aproximativ, din mileniul al III-lea î.Chr. Mi-ar plăcea să le vizitez, să compar aceste construcţii megalitice cu cele văzute la Carnac (în Franţa) sau chiar cu acelea din Scoţia... Dolmenul din Menga, cel mai mare dintre cele două de aici şi, probabil, fost monument funerar, are un diametru de 25 m şi este construit din 32 de megaliţi, dintre care cel mai voluminos cântăreşte 180 de tone...
În primul mileniu al erei actuale, peninsula Iberică a devenit parte a Imperiului roman – iar numele dat acestei localităţi a fost Antikaria. Popoarele migratoare şi invadatorii arabi musulmani au trecut şi ei pe aici – aceştia din urmă ridicând, la fel ca în toate locurile pe care le-au stăpânit, cetăţi înconjurate de ziduri puternice, care s-au păstrat până în zilele noastre. Un alt punct de interes, acum pe punctul de a rămâne doar o amintire ca urmare a noilor norme europene, este arena pentru luptele cu tauri (construită în 1848), o tradiţie cu totul specială a spaţiului cultural iberic.
Cu siguranţă că, în goana spre punctul final al etapei, cicliştii nu vor avea timp să vadă prea multe din acestea. Uneori cred că e păcat că nu se fac opriri de voie, din timp în timp, pentru ca şi ei să se bucure de aerul istoriei atât de complicate a locurilor prin care trec.
Oare Jens Voigt, acum retras din activitate, va avea curiozitatea să viziteze, cu familia sa numeroasă, măcar o parte din locurile prin care a trecut ca vântul şi ca gândul, în perioada sa de glorie sportivă?
În drumul spre Ronda cicliştii vor trece şi prin Teba, tot o fostă fortăreaţă, care aminteşte de luptele crâncene pentru Reconquista din secolul al XIV-lea. Aici, în 1330, în valea de la poalele fortăreţei, a avut loc „bătălia de la Teba” între armatele regelui Alfonso XI al Castiliei şi trupele sultanului Granadei, Muhammad al IV-lea, câştigată, în cele din urmă, de armatele castiliene.
În sfârşit, ajungem la Ronda, urmaşa cetăţii fortificate ridicate în timpul celui de al Doilea Război Punic (războiul dus de romani împotriva lui Hannibal, purtat între 218-201 î.Chr.), de către Scipio Africanul; în timpul lui Iulius Caesar, localitatea a primit titlul de oraş. A fost cucerită de triburile vizigote, apoi de arabi; abia în 1485 a revenit creştinilor spanioli.
Aşezarea sa este spectaculoasă, aflaqtă la la 750 m deasupra nivelului mării, vechea cetate priveşte în jos, către apele râului Guadalevín. Este un vechi canion, peste care romanii, dar şi urmaşii lor arabi şi spanioli au construit trei poduri spectaculoase – Puente Romano, Puente Viejo (cunoscut şi drept Puente Árabo) şi Puente Nuevo.
În Piaţa Taurilor (Plaza de los toros) au loc, o dată pe an, lupte cu taurii ale căror începuturi se pierd în istorie. O incursiune în istoria mai recentă a oraşului ne dezvăluie faptul că Orson Welles şi Ernest Hemingway au locuit aici; se pare că evenimentele descrise de ultimul în „Pentru cine bat clopotele” (din timpul Războiului Civil spaniol) sunt inspirate din tragedia unor naţionalişti spanioli uciţi aici, pe stâncile oraşului. Poetul german Rainer Maria Rilke a locuit şi el aici, iar camera închiriată de el la Hotelul Reina Victoria este păstrată şi astăzi ca un mic muzeu, în amintirea sa.
Ei, gata cu reflecţiile filosofice... Ce mâncăm azi? Cu siguranţă că Manolo ne va face alte surprize. Totuşi, iată şi câteva sugestii de la mine, din bucătăria bogată, tipic mediteraneeană a zonei Málaga.
Între specialităţile din regiune se numără „Chanquetes”, nişte peşti mici, din aceeaşi familie cu anşoa (oare „anşoa” are plural???), sau „Boquerones en vinagre” – tot nişte peşti mici care se mănâncă după ce au fost marinaţi în oţet timp de câteva zile. Mult „pescaito frito” – adică, desigur, peşte prăjit.
În zonele de munte, totuşi, reţeta se schimbă, căci acolo e nevoie de o hrană mai consistentă. Vânat, cârnaţi şi, mai ales, celebrul (şi aici) „Rabo de toro a la Rondeña” – coada de bou preparată în stil local. Plus încă o variaţie a celebrului Gazpacho, realizat aici cu usturoi şi migdale, pe numele său Ajo Blanco.
Pentru desert, tot migdale şi miere, amintire rămasă de la vechii arabi. Trebuie neapărat încercat aşa-numitul „Bienmesabe” (ce se traduce prin „ce bun gust are!” sau, dacă vreţi, „papa bun”).
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 6. DRUMUL SPRE GRANADA.
Site-ul oficial al turului ne anunţă că astăzi părăsim provincia Málaga şi ne îndreptăm spre Granada. Prea mult timp nu am la dispoziţie, aşa că povestea de azi va fi scurtă.
Apropo de găsirea informaţiilor, trebuie să spun că linkul de care MĂ FERESC întotdeauna (şi îi îndemn şi pe studenţii mei să facă la fel) este Wikipedia. Acolo se găsesc date adunate din multe alte surse (mult mai credibile!) dar adesea incomplete, sau prezentate după punctul de vedere al celui care le adaugă pe acest site. Mult mai bune sunt site-urile oficiale (regionale sau guvernamentale, ale ţărilor prin care trecem) – şi, desigur, o bună doză de cultură generală, care, totuşi, trebuie verificată riguros.
Aşadar, pornim din Benalmádena – despre care organizatorii afirmă că „îmbină farmecul oraşelor aflate la malul mării şi atracţiile culturale, sportive, gastronomice.” Cicliştii vor pleca, aşadar, din această localitate de pe Costa del Sol, zonă binecunoscută şi românilor, cam din anii 90 încoace, deoarece o mulţime de agenţii de turism au profitat de preţurile mici şi oferta generoasă a acestei zone. Este un adevărat sanctuar al pinguinilor andaluzi, lăsaţi liberi alături de morse şi alte vieţuitoare acvatice... Fluturii din parcul dedicat lor îi vor însoţi, o vreme, pe ciclişti, dar ei se vor grăbi să evadeze de aici – eventual chiar la propriu, pentru a prinde punctele oferite pentru cele două sprinturi (ultimul chiar în Granada), sau măcar tricoul combativităţii zilei.
O căţărare de categoria a 2-a şi una de a 3-a pigmentează şi ele drumul, pentru ca finalul să aducă prima căţărare de categoria întâi. Este timpul ca aceia dintre ciclişti numiţi, în mod tradiţional, favoriţi să îşi dezvăluie forţele, spre bucuria fanilor lor. Quintana, Contador, Valverde sau poate Froome... unul din ei va fi, poate, marele câştigător al zilei. Uran face şi el parte dintre cei cu mari şanse la clasamentul general, dar cred că îşi va păstra resursele pentru etapele grele ce vor urma.
Punctul final al zilei este pe Alto Cumbres verdes, în La Zumbia, oraş al tradiţiilor istorice încărcate de legende, locuit, se pare, încă de acum circa 3000 de ani. Numele său provine, la fel ca acela al multor localităţi spaniole din sud, din limba arabă: az-Zawia însemna „loc de refugiu” într-o vreme în care, probabil, zgomotele şi freamătul civilizaţiei nu ajunseseră până aici. Rămâne, totuşi, un parc cu arbori seculari unde liniştea încă se mai păstrează...
Să aşteptăm, aşadar, desfăşurarea etapei, pentru a vedea cum se va transforma clasamentul şi cine va deveni, de acum înainte, principalul favorit din Vuelta 2014.
OALA SFÂNTULUI ANTON (LA OLLA DE SAN ANTON)
Pe 17 ianuarie, de ziua sf. Anton, spaniolii taie porcul.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 7. SPRINTERUL SINGURATIC.
Povestea de azi este şi mai scurtă, pentru că e scrisă după încheierea etapei şi nu înainte. O zi prea plină de evenimente – şi uite că nici etapa un am urmărit-o în direct. De reluări nici un poate fi vorba… căci US Open ocupă tot timpul rămas.
Etapa, de la Alhendin la Alcaudete, avea un final promiţător pentru sprinteri. Majoritatea au pariat pe Degenkolb sau Bouhanni – eu, mai Gică contra, am mizat pe Philippe Gilbert care, surpriză ! a venit pe locul 5…
Momente importante : evadarea pusă la cale de Hesjedal şi Tschopp, cărora li s-au alăturat Dupont şi De Marchi (ultimul fiind şi câştigătorul etapei); căzătura de început, în care a fost implicat şi Froome – şi mai ales cea de pe final când, la sosirea plutonului, Warren Barguil s-a ales cu nişte contuzii zdravene.
Reţeta de azi este şi ea în ton cu etapa: ca pana de vulpe la pălărie: „Ajo atao” - sau piureu de cartofi cu maioneză şi usturoi.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 8. GONE WITH THE WIND
Căutând informaţii despre etapa de azi şi caracteristicile ei, am constatat că peste tot se vorbeşte de vântul puternic de pe drumul spre Albacete. Gone with the Wind vor fi, aşadar, şi cicliştii, unii dintre ei îngrijindu-şi rănile mai mult sau mai puţin grave, urmare a căzăturilor de ieri.
Încet, încet, Andalucía va rămâne în urmă şi vom vedea primele imagini din Castilla la Mancha. Cel puţin, aşa sper – sau poate că operatorul va fi la fel de dezinteresat ca acum două zile, când blocurile de acum zece ani i s-au părut mai interesante decât frumoasa Alhambra... Finalul plat din Albacete dă şanse unui nou sprint de grup... desigur, dacă nu cumva vom asista, din nou, la o evadare reuşită...
Se pleacă din Baeza (vechea Beatia romană), un alt loc în care memoria antichităţii se împleteşte cu amprenta maură a Evului Mediu şi stilul renascentist post-Reconquista. Oraşul este celebru şi pentru câmpurile nesfârşite din apropiere, plantate cu măslini... Poate ne propune Manolo o TAPENADA...
Traseul este aproape complet plat şi, în lipsa oricărei căţărări, vom vedea două sprinturi înainte de a ajunge în Albacete, punctul final al acestei lungi etape, cu cei 207 km de astăzi. Micul sat medieval a devenit oraş în secolul al XIX-lea. În ultimii 30 de ani dezvoltarea sa a căpătat un nou impuls prin înfiinţarea unei universităţi care, astăzi, primeşte anual circa 10.000 de studenţi din toate colţurile lumii. Este puţin cam devreme pentru festivalul local, care are loc în fiecare an între 7-17 septembrie. Dar poate că va fi timp pentru o scurtă vizită la Muzeul cuţitelor, sau la cel arheologic.
Fiind vorba de sprint, favoriţii sunt aceiaşi, chiar dacă uneori zarurile nu cad aşa cum ar trebui: Matthews, Degenkolb, Bouhanni, Sagan... chiar, unde e Sagan??? Sau, poate, din nou De Marchi?
Iar dacă lui Manolo îi va fi milă de noi şi nu ne va oferi doar Tapenada - pasta de măsline tăiate mărunt, la care se adaugă usturoi, capere şi busuioc, la care se adaugă şi puţină zeamă de lămâie şi piper, pentru gust – poate că vom mânca o tocăniţă de vânat, sau măcar ceva cârnaţi locali, plus o felie din brânza de oaie Manchego (adică „din La Mancha” – la fel ca şi Alonso Quixano, celebrul Don Quijote)... Oare cavalerul tristei figuri mânca aceste delicatese cu gândul la frumoasa Dulcinea? Offf... iar îmi amintesc de facultate...
POVEŞTI SPANIOLE
ETAPA 9. SPRE “ACOPERIŞUL” SPANIEI
Ziua de azi va fi grea, pentru că traseul se încheie la 1975 m înălţime, în Aramón Valdelinares – aflat în provincia Teruel, undeva prin nord-estul Aragonului. Până la această căţărare de categoria întâi vor mai fi, însă, alte două căţărări repertoriate, una de categoria a 3-a, la Puerto de Cabigordo (1600 m altitudine) şi alta de a 2-a, la Alto de San Rafael, cu cei 1554 m. Cel puţin astea sunt datele de pe site-ul oficial care, aşa cum s-a mai dovedit, are destule greşeli.
Azi chiar ar fi bine ca Manolo să ne ofere ceva consistent de mâncare... cu piureul de alaltăieri şi ghiveciul de ieri, forţele cicliştilor ar putea să se cam irosească...
Cicliştii pornesc din Carboneras de Guadazaón, zona deluroasă din provincia Cuenca – un orăşel mic, cu case vechi din piatră şi un superb lac (Lagunillo del Tejo) ascuns printre bazi, în apropiere. Voi pune şi ceva poze, separat. Numele localităţii (atât de apropiat de “cărbune”) ne spune cu ce se ocupau locuitorii săi cu ceva vreme în urmă.
După doar 50 km vom lăsa Cuenca în urmă şi vom pătrunde pe teritoriul provinciei Teruel. Peisajul montan e dominant; iar oamenii muntelui vorbesc mai des Catalana decât spaniola... Cu siguranţă că-i vor întâmpina pe ciclişti în număr mai mare în zona primului sprint, după 101,1 km de la start. Cel de al doilea sprint vine foarte repede după prima căţărare, cea de categoria a treia, iar aici, pentru puncte, s-ar putea să se bată chiar rutierii din CG.
Să avem iar parte de o evadare? Dacă va fi aşa, cu siguranţă că favoriţii se vor afla pe aproape, pentru a nu lăsa victoria din mâini. Finalul are toate şansele să ne aducă o bătălie a favoriţilor experimentaţi pe munte – cei patru sau cinci ciclişti care grupează majoritatea preferinţelor noastre. Cine va reuşi să ajungă primul la sosire? Cu siguranţă, unul dintre aceştia – cu excepţia cazului în care Aru va dori să ne arate că performanţele din Giro nu au fost întâmplătoare. De ce nu Gesink, dacă doreşte să rămână între primii 10? Sau, poate, Talansky – dacă şi-a revenit după chinul şi durerile din Le Tour...
Aramón Valdelinares – cunoscută staţiune de ski în timpul iernii – ne întâmpină cu răceală; se pare că la sosire vor fi doar vreo 14̊ Celsius. Pe o aşa vreme, trebuie să mănânci consistent: un „Pollo al Chilindrón” (pui cu un sos făcut din roşii, ceapă, boia şi şuncă afumată), celebrul deja „Cordero a la Pastora” (mielul „ciobănesc” pe care îl ştim din anii trecuţi), „Ternasco asado” (friptura de miel) sau „Longaniza de Fuentes” – un soi de cârnaţi preparaţi de specialiştii zonei, cam ca salamul de Sibiu. Pentru vegetarieni există şi „Recao” – o mâncare din fasole, cartofi şi orez (nicio legătură cu numele sud-american al coriandrului, decât poate prin adăugarea lui în mâncare!!!).
Un vin bun local – de exemplu Cariñena, Borja, Paniza, Lecera sau Valle de Jalón – se potriveşte perfect; dacă mai rămâne ceva loc e rândul deserturilor specifice întregului Aragon - Turrones, Roscones sau Mostillo.
De la Manolo: Regañaos Tradicional - ingredientes: Mozzarella, jamón serrano y pimientos
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 10.
Contratimp individual Real Monasterio De Santa María De Veruela / Borja , 36, 7 km.
Câştigat de Tony Martin, cu Fabian Cancellara pe locul al doilea. Căzătură Quintana, care a pierdut primul loc în favoarea lui Contador.
Clasamentul actual: 1. Contador, 2. Valverde, 3. Uran, 4. Atapuma, 5. Froome, 6. Purito... 11. Quintana.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 11.
După ce contratimpul individual de ieri ne-a adus multe surprize – căzătura lui Quintana şi întârzierea care l-a costat primul loc, columbianul ajungând acum pe poziţia a 11-a, traseul deosebit, cu plecarea din mănăstirea de la Veruela, pe străduţe şerpuite iar apoi cu serpentinele cu un grad destul de mare de risc şi sosirea în Borja, frumosul orăşel din provincia Zaragoza, fostă reşedinţă a Familiei Borgia – azi clasamentul arată cu totul altfel decât ne-am fi aşteptat. Sau poate că nu. Susţinătorii lui Contador sunt fericiţi, la fel şi cei care criticau lipsa de şarm a lui Quintana...
Etapa de astăzi porneşte din Pamplona, oraşul înfruntării curajului, dintre oameni şi tauri şi se încheie, după doouă sprinturi pe teren relativ plat, urmate de o căţărare de categoria a 3-a, pe un vârf de cateforia întâi, la Santuario de San Miguel de Aralar.
Pamplona (care, în limba bască, poartă numele de Iruña) este fosta capitală a Regatului Navarrei, teritoriu basc care, odinioară, se întindea de-a lungul Atlanticului, fiind tăiat chiar pe mijlocul său de Munţii Pirinei. Partea sa sudică a fost cucerită de regii Castiliei în 1521, în timp ce cea nordică s-a alipit la Franţa şapte decenii mai târziu, devenind oficial provincie franceză în 1620.
Pe aici au trecut romanii, triburile germanice şi musulmanii, până când a revenit, definitiv, locuitorilor creştini. A avut perioade de autonomie şi altele, de vasalitate. A fost aproape distrusă şi apoi reconstruită, ca fortăreaţă cu rol militar, sau ca oraş. Toate aceste caracteristici se regăsesc în arhitectura sa spectaculoasă, combinaţie de vechi şi modern – inclusiv un faimos parc în stil... japonez.
Pentru mine, alături de toate astea, Pamplona este oraşul în suburbia căreia (Villava-Atarrabia) s-a născut Miguel Indurain, câştigător de cinci ori consecutiv al Turului Franţei (1991-1995) şi de două ori învingător în Giro (1992-1993), campion olimpic şi mondial la contratimp. Ciudat – niciodată învingător acasă, în Spania...
Hemingway a locuit în Pamplona, pe perioade scurte, de nouă ori, mai ales în anii 1920, dar ultima vizită fiind în 1959, la o vârstă înaintată – şi între altele se ştie că era atras de barurile şi restaurantele din oraş, de alergările cu tauri desfăşurate, anual, în ziua Sfântului Fermin, de atmosfera de continuă fiesta pe care a descris-o atât de bine în „Şi soarele răsare” sau în romanul inspirat de aceste festivităţi, intitulat chiar „Fiesta”.
După o porţie de Cordero al chilindrón – inventat, se pare, chiar aici, în Pamplona – cicliştii vor porni, probabil, în grabă pe acest traseu nu prea lung (153,4 km) dar dificil în ultima sa parte. Quintana trebuie să recupereze timpul pierdut ieri; Contador va încerca să-şi protejeze tibia (şi peroneul, vorba lui Jean!) şi să respingă atacurile adversarilor; Valverde va încerca să păcălească pe toată lumea, ca de obicei; Purito va încerca să scape de răsuflarea lui Valverde, mereu la pândă ori de câte ori Purito încearcă să câştige; Atapuma, în sfârşit matur şi pregătit, pare să lase tot mai mult la vedere talentul pe care i l-am ghicit de acum vreo trei ani; iar Froome... ce mai face Froome?
Putem, totuşi, să ne aşteptăm şi la surprize – Aru continuă să se afle în primii zece şi nu şi-a spus încă ultimul cuvânt; Chavez mai are „gloanţe” de rezervă; Cadel sau Gilbert pot şi ei să dea lovitura, dacă îi vor ţine picioarele...
Căţărarea de categoria a treia, de la Puerto de Lizarraga, are o înclinare maximă de 5,7% dar şi pante mai line; se ajunge la 1031 m înălţime şi pe drum am putea zări câteva peşteri care îşi deschid secretele pentru turişti. Urmează coborârea destul de abruptă, iar apoi ultima căţărare, spre sanctuarul de pe Alto de San Miguel de Aralar (sau San Migel, cum îl numesc localnicii). Este unul dintre multele locuri de celebrare catolică, dedicate Arhanghelului Mihail.
Sanctuarul este cunoscut încă din anul 1032; este construit în stil romanic, din cărămidă roşie, cu pereţi groşi, forme simetrice, bine definite şi arce semi-circulare. Efigia care îl reprezintă pe arhanghel este diferită faţă de stilul obişnuit – aici, el este reprezentat ţinând în mâini, deasupra capului, Sfânta Cruce. Tot aici se găseşte şi un fragment despre care se spune că provine chiar din crucea răstignirii – relicvă foarte importantă pentru credincioşi.
Legendele locului spun că aici urcau tinerii căsătoriţi care, deşi îşi doreau, nu puteau avea copii. Femeile se aşezau pe o piatră (care între timp a dispărut) şi ascultau slujba acolo, după care rugăminţile lor erau împlinite.
O altă legendă vorbeşte despre un cavaler, pe nume Teodosio care, revenind din Cruciadă, a crezut că soţia îl înşeală şi a intrat în camera matrimonială, ucigându-i pe cei aflaţi în pat. Aceştia erau părinţii săi, veniţi în vizită; plecat la Roma pentru a dobândi iertarea, a fost pedepsit de către Papă să poarte nişte lanţuri grele până ce Domnul îl va ierta, iar lanţurile s-au rupt atunci când, ajuns pe această lume, s-a rugat arhanghelului Mihail...
Fiind vorba de un sanctuar, modestia se reflectă şi în masa pe care călugării o pot oferi cicliştilor... Aşa că, după o astfel de căţărare, managerii echipelor trebuie să le pregătească măcar obişnuitele paste, dacă nu ceva mai consistent...
Azi mizez pe Uran. Este timpul să-şi arate puterile, pentru a demonstra că se află, cu adevărat, în „liga celor mari”.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 12. CIRCUITUL CICLIŞTILOR ÎN NATURĂ
Da, am reuşit să scriu câte ceva… Un nor (sper trecător) şi ceva vânt mă ajută să prind câteva minute de linişte. Azi avem un circuit de 166,4 km în jurul oraşului Logroño. După spectaculoasa victorie de ieri a lui Aru şi sprintul final (chiar aşa!!!) în care s-au bătut Valverde, Purito şi Contador (veniţi exact în această ordine) azi ne aşteptăm la un sprint cu sprinteri... sau, cine ştie? Mai există secunde de cucerit pentru Valverde, iar Purito mai are puţin până să ajungă în preajma podiumului...
Totuşi, este de presupus că favoriţii, vechi şi noi, din clasamentul general îşi vor păstra forţele pentru etapele mult mai grele ce vor veni. Aşa că Degenkolb, Bouhanni, Matthews sau Philippe Gilbert au şansa de a ieşi din nou la rampă.
Logroño, oraşul dintr-o cunoscută zonă viticolă din comunitatea autonomă La Rioja, pe malurile râului Ebru (desigur – Ebro în spaniolă). Este un punct important de oprire pentru pelerinii care se îndreaptă spre Compostela, căci se află chiar pe drumul tradiţional care duce într-acolo.
Pe aici nu au trecut maurii – în schimb, după retragerea romanilor, a devenit un centru al celţilor, mai ales datorită posibilităţilor navale şi portuare oferite de aşezarea sa geografică. Navarra şi Castilla şi l-au disputat; câştigat, în cele din urmă, de regii Castiliei, Logroño a primit un statut special încă din anul 1095.
Partea mai „neagră” din istoria sa este legată de procesele „vrăjitoarelor” din perioada Inchiziţiei, pe la 1610; deşi nu face parte din zona bască, oraşul a fost ales pentru desfăşurarea proceselor împotriva unui număr de aproximativ 7000 de femei, bărbaţi şi chiar copii de origine bască, acuzaţi de vrăjitorie. Principalele acuzaţii: idolatrizarea diavolului şi revenirea la sărbătorirea sabatului (ziua de sâmbătă, în locul zilei de duminică decise de patriarhii creştini ca zi de odihnă, tocmai pentru a se diferenţia de cultul mozaic din care se născuse creştinismul). Este posibil ca inchizitorii să se fi temut să desfăşoare aceste procese chiar în Ţara Bascilor, din cauza modului în care bascii au ripostat împotriva spaniolilor, catolici fervenţi, iar aceste procese să fi fost o modalitate de a pune definitiv capăt protestelor populaţiei basce. Primii 12 nefericiţi găsiţi vinovaţi au fost arşi pe rug în 1610, cu întregul ritual de penitenţă numit, aşa cum se ştie, auto-da-fé...
Astăzi memoria acestor procese cumplite, care aveau drept scop distrugerea unor grupuri masive de oameni (ce mult seamănă acestea cu distrugerea populaţiilor din America de Sud, după cucerirea acesteia tot de către spanioli !!!) s-a mai pierdut. Dar în locul de unde proveneau aşa-numiţii vrăjitori sau vrăjitoare, localitatea bască Zugarramundi, peştera în care se spune că se adunau aceştia a devenit un punct de interes turistic; mai mult, în noaptea solstiţiului de vară se organizează celebrări speciale, cu lumânări care sunt aprinse în memoria locuitorilor ucişi fără vină...
Revenind la Logroño, poate că traseul cicliştilor va trece pe lângă formaţiunea stâncoasă cunoscută sub numele de Peña Bajenza, aflată în apropierea oraşului şi care, pentru localnici, este „poarta spre La Rioja”.
Plecarea şi sosirea vor avea loc din/în Piaţa Centrală a oraşului, pe Avenida de la Paz (Bulevardul Păcii) unde se află şi clădirea Primăriei, construită după planurile arhitectului spaniol Rafael Moneo. După cursă, cicliştii se pot odihni în Parcul Ebrului (Parque del Ebro) aflat chiar pe malul râului Ebru.
Ce se mănâncă aici? Să nu uităm că Logroño a fost numit „Capitala gastronomică a Europei” în 2012 ! „Pinchos” şi „tapas” – gustările tradiţionale vor fi pe primul loc, desigur; apoi cârnaţii locali (Chorizo Riojano) şi multe deserturi pe bază de pere şi piersici, fructele dominante pe dealurile de aici.
Codul este şi aici rege, pregătit cu sos de roşii, ardei gras şi usturoi; mai există „pochas” şi „caparrones” – fasole (aproape) uscată cu chorizo; în sfârşit, „patatas a la riojana” – cartofi la cuptor, cu chorizo şi ardei. La desert – „mazapanes” (pe bază de marţipan şi miere), „molletes” (brioşe cu stafide şi scorţoşoară) sau „fardelejo” (plăcintă cu fulgi de migdale).
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 13. FĂRĂ SUPERSTIŢII !!!
Etapa cu număr de superstiţie îi va purta pe ciclişti spre Cantabria. Se pleacă de la Belorado, în provincia Burgos şi se ajunge într-un parc protejat, Parcul Natural Cabárceno din Cantabria.
Cele două sprinturi vor avea loc în a doua jumătate a cursei, iar ultimul destul de aproape de final (cam cu zece km înainte), după cele trei căţărări (două de categoria a 3-a şi una de a 2-a). Punctele, aşadar, le va lua doar cel care va merita pe deplin. Un profil accidentat, până în ultimii metri. Eu aştept ca Uran să ne arate, în sfârşit, ce poate – sau, de ce nu? O nouă victorie „marca” Aru, chiar dacă mica pantă de pe final nu e chiar pe „stilul” său. Dar preferatul meu pentru azi este Philippe Gilbert.
După modelul „cei patru evanghelişti/ au fost trei:/ Luca şi Matei” sper să vedem acum, spre finalul celei de a doua săptămâni de Vuelta, o clarificare la vârful clasamentului. Cine rămâne în urmă în aceste ultime etape va pierde totul...
FINALUL: cicliştii vor descoperi Parcul din Cabárceno, construit pe locul unde, cu mai multe decenii în urmă, se afla o mină de fier. Pe o suprafaţă de 750 de hectare se deschide o privelişte inedită, cu animale (urşi, tigri, hiene, lupi şi vulpi, maimuţe şi chiar... elefanţi) şi reptile care trăiesc în semi-sălbăticie (ele sunt libere, dar îngrijitorii le asigură mâncarea zilnică) şi o vegetaţie bogată crescută peste fostele cariere. Circa 20 km de poteci îi poartă pe turişti printre stânci şi iazuri. Nu doar turiştii vin aici: în parc se organizează, într-un Centru Educaţional special construit, activităţi de protecţia mediului şi conservarea speciilor aflate în pericol de dispariţie, pentru grupuri organizate de şcolari sau chiar adulţi.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 14. ISTORIA SE REPETĂ?
Etapa de ieri a fost foarte frumoasă, dar ceva ghinioane tot au apărut – cel puţin pentru cei 4 ciclişti care au întărit rândurile retraşilor din cursă, adică Van den Broeck, Murillo Fischer, Elissonde şi Brett Lancaster. Vântul care agită valurile Mării Negre pare să fi avut un frate geamăn şi pe drumul în formă de melc, pe care cicliştii s-au îndreptat spre punctul final.
Danny Navarro a fost cel mai norocos, trecând primul pe poarta care duce spre regatul animalelor sălbatice din Cabárceno. Specialiştii se aşteptau la un duel între sprinterii gen Degenkolb şi Matthews dar, în schimb, au avut parte de încă o etapă în care favoriţii au fost aproape de învingător.
Cu amintirea legendei omului-peşte şi o felie de Quesaga Pasiega în traistă, ne vedem de drum în această nouă etapă – cea de a 14-a din Vuelta 2014. Azi se porneşte din Santander, unde muntele de acum 24 de ore este înlocuit de apele oceanului, în golful Santander, al cărui nume, spun unii istorici, i-a fost dat în semn de respect faţă de apostolul Andrei. Mai sunt şi alte păreri în privinţa asta – dar îi las lui Manolo plăcerea de a le povesti. Pe aici, în Santander, sfântul Andrei nu e singur – pentru că există şi o peninsulă ce poartă numele Magdalenei... Şi tot aici s-a născut şi a trăit o celebră pictoriţă cubistă a anilor 1920 – Marie Blanchard... Ca şi Toulouse-Lautrec, Blanchard era pitică şi diformă, dar la fel de talentată...
Un prim sprint după 35 km, apoi drumul continuă spre prima căţărare a zilei – Collada de la Hoz (care înseamnă „Colina secerei” – ciocanul o fi şi el pe aici???), de categoria a 2-a. În 2012, Contador a câştigat aici şi i-a răpit primul loc din clasament lui Purito, refuzându-i victoria atât de mult dorită... Poate că Purito va dori să-şi ia revanşa acum, chiar dacă au trecut încă doi ani şi, la urma urmelor, nici măcar nu e final de etapă.
Peste circa 60 km se zăreşte şi căţărarea de categoria întâi, de la Puerto de San Glorio, la 1583 m altitudine şi o înclinare maximă de 11,67%. Însă nu aceasta este piatra de încercare a zilei – ci ultima căţărare, spre La Camperona care, cu cei 1.600 m altitudine, ajunge în ultimii km la o pantă de 19,5%. Cel puţin aşa se spune pe site-ul Vueltei, deşi am auzit vorbindu-se şi de o înclinare de 26% pe „rampa” finală... Vom vedea acum care este adevărul.
La Camperona – numit şi „fiul lui Angliru” de către amatorii de comparaţii - se ridică în Valea Sabero, în plină regiune minieră din provincia Léon, rămasă astăzi doar o amintire; există, totuşi, aici un Muzeu al Siderurgiei şi Mineritului, care vorbeşte despre gloria trecută a regiunii.
Uitându-mă pe întregul traseul din Vuelta 2014 am constatat că această etapă este una dintre cele trei care îi pun pe cicliţti la cea mai grea încercare; celelalte două vin ceva mai târziu – etapa a 16-a şi apoi etapa cu numărul 20. În plus, este şi cea de a doua din punct de vedere al lungimii traseului – doar cu câţiva km mai scurtă decât etapa a 6-a şi care, oricum, a fost incomparabil mai uşoară, de „încălzire”...
Ne aşteptăm ca favoriţii să-i lase în urmă pe cei mai mulţi ciclişti din pluton. Va fi o etapă pentru cei mai puternici şi o dovadă a adevăratei forme sportive. Da, mi-ar plăcea să câştige Purito, dar şmecherul Valverde stă la pândă, tibia lui Contador pare foarte sănătoasă şi chiar şi Froome pare să fi prins ceva culoare în obraji, faţă de primele zile când am avut impresia că s-a dat cu făină pe faţă.
Aru, Chavez sau Anacona vor dori şi ei o confirmare. Sammy Sanchez se va simţi ca acasă. E timpul ca şi Uran să spună ceva – sau să rămână definitiv în umbră.
Despre gastronomie, doar câteva cuvinte: multe legume (năutul este favorit aici) şi multă carne. O mâncare tradiţională este „Cocido maragato”, alături de şunca de porc din Guijuelo sau „Cecina de León” (carnea de vacă afumată). Brânza din lapte de oaie, Queso Zamorano, nu trebuie nici ea uitată...
REŢETA LUI MANOLO: CHANFAINA
Ulei de măsline sau untură la încins. Usturoi tăiat, ceapă, ardei gras, roşii, dafin – călite. Se adaugă carne de porc potrivit de grasă. Se adaugă ficat de porc, sare, un pahar de vin alb.
Intr-un mojar, usturoi pisat, ardei iute, pătrunjel, boabe piper şi migdale, apă, şofran – se varsă totul peste carne. Se adaugă apă.
Când e aproape gata carnea, se adaugă un praf de scorţişoară.
Se serveşte cu salată şi cartofi la cuptor.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 15. SUB SEMNUL LUI PELAGIUS
După ziua de ieri şi revenirea spectaculoasă a lui Froome, tocmai pe cea mai cruntă căţărare de până acum, în întreaga istorie a Vueltei (căci se pare că La Camperona a avut, într-adevăr, la un moment dat, chiar peste 20% pantă) şi reaşezarea clasamentului la vârf (acolo unde Uran nu prea mai are ce căuta) ne tragem puţin sufletul şi ne gândim la ceea ce urmează.
Cu un plus de motivaţie datorat laudelor lui Manolo şi aprecierilor prietenilor din „plutonul” nostru de fotoliu, mă pun din nou pe treabă, căci timpul e scurt şi nu putem lăsa cicliştii să aştepte, fără să ştie ce urmează.
Etapa a 15-a porneşte din Oviedo, capitala provinciei Asturias şi se încheie în deplina admiraţie a peisajului oferit de cele două lacuri glaciare de la Covadonga. Oviedo este încă unul dintre oraşele spaniole în care, deocamdată, nu am ajuns dar, după ceea ce scrie în site-urile pe care le-am citit, pare să fie un loc minunat. Spre deosebire de toate localităţile prin care am trecut până acum, nu am găsit nicăieri informaţii despre originea numelui său, cu atât mai mult cu cât pe aici nu au trecut nici romanii, nici maurii care su stat la baza multor denumiri spaniole. Vizigoţii regelui Pelagius sunt cei care s-au aşezat aici, în jurul anului 718 d.Chr., pe un deal nu prea primitor, dar care a constituit zidul ce a oprit cucerirea maură. Trei decenii mai târziu, doi călugări au pus bazele unei biserici dedicate Sf. Vincenziu, care avea să reprezinte punctul de început al viitorului oraş.
Dacă regiunile din centrul, estul şi sudul Spaniei au o istorie care îmbină influenţe dintre cele mai diverse – latine, maure şi abia apoi creştine – zona aceasta din nord, în apropiere de ocean şi golful Biscaya, este mai strâns legată de istoria creştinismului. Astfel, în Catedrala din Oviedo se găseşte o relicvă „soră” mai mică a Giulgiului din Torino – un „sudarium” (adică o pânză pentru ştergerea feţei, un ştergar) despre care se spune că este pătată cu sângele lui Christos; este pânza care, conform legendei, i-a acoperit faţa atunci când a fost pus în mormânt. Un alt Pelagius (sau Pelayo, în forma spaniolă), episcop de Oviedo în secolul al XIII-lea, a scris despre „odiseea” acestei relicve. Am găsit un site interesant, cu multe detalii despre ea, aici: http://www.shroud.com/guscin.htm
Şi, ca să explic titlul dat poveştilor de azi, umbra lui Pelagius reapare şi la Covadonga, deoarece sicriul cu rămăşiţele sale a fost adus, de către regele castilian Alfonso al X-lea, pentru a fi reînhumat în sanctuarul din Santa Cueva de Covadonga (peştera sfântă din Covadonga), ca semn al respectului pentru cel ce a pus bazele Regatului Asturiei de odinioară. Există şi o frumoasă legendă despre acest loc, dar o voi povesti ceva mai încolo, aproape de sosire.
Dacă şi cicliştii ar sta în Oviedo cât mi-a trebuit mie ca să mă gândesc la ce să scriu despre el, probabil că Vuelta ar mai dura încă o săptămână... În orice caz, înainte de a pleca, nu pot să nu amintesc că aici există o universitate încă de pe la 1600...
Traseul de azi este vălurit (vălurit, nu valonat!) cu mici căţărări şi două sprinturi înainte de a se ajunge la căţărarea de categoria a 2-a de la Puerto del Torno, la 535 m. Se pare că, deşi destul de mic ca înălţime, acesta ne va oferi şi zone cu panta de 14%. Din vârful său se pot vedea atât marea, cât şi „Picos de Europa” – vârfurile munţilor despre care ne-au vorbit comentatorii.
Finalul de azi este tot în urcare dar, înainte de a ajunge la lacurile glaciare din Covadonga vom trece pe lângă Sanctuarul Fecioarei – cel a cărui legendă am promis-o ceva mai devreme. Se spune că Pelagius – regele vizigot – urmărea un criminal care se ascunsese în această peşteră. Ajuns aici s-a întâlnit cu un sihastru care se ruga la Fecioara Maria; acesta l-a implorat pe Pelagius să îl ierte pe vinovat, deoarece el ceruse protecţia Fecioarei (cea căreia pe aici i se spune „La Santina” – adică un fel de „sfinţişoara”). Sihastrul i-a mai spus regelui că, dacă îl va ierta pe acel om, îşi va găsi şi el, la rândul lui, liniştea în acea peşteră. Regele l-a ascultat şi, într-adevăr, istoria i-a dat dreptate...
Această căţărare de categorie specială, de pe final, care atinge 1110 m altitudine şi are o pantă de maximum 17,5% chiar în ultimii km, nu este pentru prima dată gazda cicliştilor din Vuelta; cel mai „vechi” câştigător din amintirile mele a fost Laurant Jalabert, de două ori, în 1994 şi 1995. Dar au fost şi alţii, mult înaintea lui, căci prima dată s-a ajuns aici în 1983, câştigătorul fiind atunci Marino Lejarreta (aşa cum am descoperit azi, la ora de documentare...).
Ca să nu îmi dezamăgesc prietenii, am să vorbesc puţin şi despre gastronomie, deşi nu am găsit ceva special pe aici. Totuşi, am descoperit că există un han pe nume „El Huerto del Ermitaño” (sau „Grădina Sihastrului”) în care „specialitatea casei” este ... ciorba de burtă... Plus multe varietăţi de brânză, între care „Cabrales” (brânză cu mucegai) sau „Gamoneu” şi „Beyos”.
Iar dacă ne gândim la preparatele asturiene în general, nu pot să nu amintesc aici şi Fabada (preparată din fasole uscată, cu cârnaţi şi carne de porc; o variantă a acesteia se pregăteşte şi cu fructe de mare). Zona este bogată în peşte, aşa că se mănâncă mult şi sub toate formele – crud, afumat, fiert sau sub formă de paté, păstrat pentru iarnă. La desert – frixuelos (parcă Manolo ne-a vorbit despre aceste „clătite” în anii trecuţi) şi casadielles.
Amintiri: Când am ajuns la Torino prima dată, într-o excursie pe care i-o făcusem cadou mamei de ziua ei, am vizitat, evident, şi Catedrala Sf. Ioan unde se află Giulgiul, închis într-o casetă de argint. Custodele s-a apropiat de grupul nostru şi ne-a spus că, dacă dorim, ne poate povesti câte ceva despre istoria lui. Evident că am acceptat şi, automat, când a început să vorbească, eu m-am apucat de tradus – şi i-am dat repede mamei aparatul de fotografiat, ca să facă poze. Rezultatul – vreo zece poze cu caseta şi niciuna cu mine....
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 16. ZBOR DE VULTURI
Am ajuns, aşadar, pe „Piscurile Europei”... Însoţiţi de Pelagius şi poveştile sale am urmărit lupta dintre favoriţi şi ne-am bucurat sau întristat, fiecare, după cum şi preferaţii noştri au reuşit să ajungă la punctul final. Am văzut Sanctuarul din grotă şi măreaţa catedrală ridicată, mult mai târziu, în apropiere, înălţându-şi turlele ca pentru a provoca muntele... L-am aplaudat şi pe Niemec – încă un polonez ambiţios care sparge tiparele (zău aşa, cam plicticoase...) cu veşnicii „favoriţi” dincolo de care interesul majorităţii sponsorilor, al televiziunilor şi, ca atare, al telespectatorilor scade brusc şi nejustificat, cam ca valoarea leului prin anii 90...
În etapa de ieri, încă cinci ciclişti au spus adio Turului Spaniei 2014, astfel că numărul celor retraşi din diferite motive a ajuns la 22: Mondory, Anthony Roux, Pelucchi, Arredondo şi, ultimul dar nu şi cel din urmă, Tony Martin. Pentru el, perioada de până acum, plus o victorie la contratimp – suficient ca pregătire pentru Campionatele Mondiale...
Ne pregătim, aşadar, de etapa cu numărul 16 – etapa regină din Vuelta 2014. Astăzi este o zi importantă de sărbătoare, dedicată Sf. Maria, atât de către ortodocşi, cât şi de romano-catolici. Este şi sărbătoarea cowboy-ilor asturieni nomazi, aşa cum am să povestesc ceva mai încolo. Totuşi, pentru ciclişti nu este sărbătoare... poate doar pentru primii care vor ajunge pe ultimul pisc al zilei.
Lăsăm în urmă Sanctuarul din Peştera de la Covadonga, cu tot cu biserica (poate catedrală) maiestuoasă construită alături, pentru a-l pune în valoare. Astăzi se porneşte de pe dealurile din regiunea Nalon, din San Martín del Rey Aurelio, municipiu aflat şi el tot în Asturias. Pe site-ul oficial al Turului se spune despre această localitate că a fost şi ea un centru al mineritului. Nici aici nu se mai coboară în adânc – dar, spre deosebire de Valea Jiului, aici vechile tuneluri au fost transformate în scop turistic şi (recunosc, spre surprinderea mea) adună fonduri substanţiale din curiozitatea celor care le vizitează.
Nu ştiu dacă, pentru micul dejun, cicliştii au primit napi şi ceapă umplută – două dintre specialităţile zonei, cărora li se dedică zile speciale de sărbătoare – dar înclin să cred că nu. Orice ar fi mâncat, ei vor porni la drum cu gândul la numărul impresionant de căţărări, dintre care prima, de categoria întâi, Alto de la Colladona, îşi va face apariţia după doar 17,6 km de la start... Ziua va continua cu încă o căţărare, de categoria a doua, apoi un sprint şi alte trei căţărări de categoria întâi (ultima chiar pe final), pigmentate cu încă un sprint şi o bătălie pentru puncte...
Dacă Zeii Olimpului ar fi trăit în Spania, probabil că aici l-ar fi trimis pe Hercule ca să rezolve „muncile” sale... Aşa, plutonul se va lupta cum va putea şi victorios nu va fi neapărat cel mai „bun” ci, mai degrabă, cel mai „rezistent”. Iar o să visăm la favoriţi, boala asta se vindecă greu – dar chiar sper că vom avea ochi şi pentru cei tineri şi ambiţioşi. Pe mine mă impresionează din ce în ce mai tare italianul Aru – dar nu pot să nu recunosc că marele lui noroc este că aici, în Spania, Astana nu a trimis „favoritul” şi deci este liber să arate ce poate... sau, mai degrabă, să confirme. La celelalte echipe însă, „speranţele” stau cuminţi în rând, aşteptând puţină bunăvoinţă de la manageri...
Gata cu filosofia, discuţia asta nu va avea niciodată sfârşit. Pornim, deci, la drum din San Martín del Rey Aurelio, municipiul tăiat de râul Nalón, cel mai lung din provincia Asturias, aflat între dealurile pline de tumuli funerari şi în ale căror peşteri s-au descoperit desene rupestre datând de acum 8-9000 de ani, marcând astfel prezenţa comunităţilor umane încă de la sfârşitul epocii de bronz. Dar istoria localităţii cu acest nume a început, de fapt, abia în 2007 când ea s-a constituit prin uniunea administrativă dintre trei localităţi apropiate – El Entrego, Sotrondio şi Blimea.
Alto de la Colladona îşi face repede apariţia, cu cei 15,96 km ai săi care ne duc până la 850 m altitudine. Panta de aici pare nimic pe lângă cele din zilele trecute – cu doar 4,6% medie deşi se ajunge şi la 8%. Duritatea ei vine, însă, din faptul că nu există porţiuni plate, ci doar căţărare continuă, până sus...
Urmează o porţiune mai lină, de vreo 40 de km – pregătirea pentru următoarele căţărări care vin în trombă, una după cealaltă. Alto del Cordal ajunge la 780 m şi pantă medie de 8,9%. Din ce îmi amintesc, Vuelta a mai trecut pe aici acum câţiva ani, prin 2008 sau 2009 – nu cumva ne îndreptam, atunci, spre Angliru?
Primul sprint va avea loc la Pola de Lena, mică localitate de munte cu o biserică din secolul al XI-lea, în stil pre-romanic, inclusă în Patrimoniul Mondial. Se anunţă furtună pentru mâine (asta am descoperit pe când încercam să găsesc fotografii de aici) aşa că e bine că trecem repede pe aici. Următoarea căţărare (de categoria întâi) de la Alto de la Cobertoria, soseşte peste doar zece km. Se spune că drumul de la Pola de Lena până aici este unul dintre cele mai dificile din provincia Asturias. Nu e un Angliru, dar 5 sau 6 dintre cei 9 km de urcare (până la altitudinea de 1173 m) au panta de peste 10%, cu un maxim de 18%... Se coboară spre Bárzana pe o pantă destul de lină iar apoi începe un nou urcuş, spre Puerto de San Lorenzo, cam 10 km cu panta medie de 8,5%. În sfârşit, un ultim efort şi cicliştii vor ajunge pe La Farrapona – o căţărare cruntă de 16,5 km şi panta medie de 6% dar care creşte brusc la 10% în ultimii km... Aici se găseşte un parc natural protejat (mai ales pentru vulturii de aici, dar şi pentru diversitatea florei), cu Lacurile de la Somiedo care constituie punctul final al zilei. Aceasta este o zonă protejată sub auspiciile UNESCO, începând din anul 2000 – iar unul dintre punctele sale de interes sunt aşa-numitele „teitos”, casele din piatră, de formă rotundă şi cu acoperişul de stuf ale căror origini se pierd în Evul Mediu.
Interesanţi sunt şi locuitorii de aici, împărţiţi în două grupuri etnice distincte: crescătorii de vaci nomazi (Vaqueiros d’alzada) care practică şi astăzi transhumanţa; celălalt grup, numit „xaldos” este cel al locuitorilor din vale, aflaţi în permanent conflict cu Vaqueiros, din cauza stilului nomad al acestora care, de altfel, a împiedicat şi creştinarea lor. Astăzi – coincidenţă! – este şi ultima zi a festivalului acestor Vaqueiros din Pola de Somiedo şi poate că ne vor întâmpina în costumele tradiţionale, sau îi vor chema pe ciclişti să participe la concursul pentru desemnarea celui mai bun „văcar”...
După acest tur de forţă, nu ştiu cât de obosiţi vor fi cicliştii însă, din fericire pentru ei, ziua următoare va fi zi de pauză. Parcă şi eu am obosit puţin. Ne vom trage şi noi sufletul, pentru ca apoi să înceapă ultima parte a Vueltei...
Azi nu mai dau reţete, căci am tot vorbit despre specificul Asturian. Îl las pe Manolo să ne surprindă. Pe munte e nevoie de ceva consistent, aşa că aşteptăm reţeta cu nerăbdare.
REŢETA LUI MANOLO: POTE DE BERSAT
Varză, în vas de lut, tăiată mare. Se adaugă fasole, se umple oala cu apă, cu un ciolan, piept de porc, cârnaţi de 2 feluri şi nişte mezeluri asturiene (afumăturile de ieri). Se fierbe câteva ore.
Se taie cartofi, se adaugă în mâncare.
Se serveşte fierbinte.
9 SEPTEMBRIE. ZI DE PAUZA
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 17. PE MALUL OCEANULUI, ÎN CĂUTAREA LUI HERCULE
Etapa de acum două zile a înregistrat o premieră în Vuelta: după o bătaie în pluton, surprinsă în întreaga sa desfăşurare de camerele de televiziune, doi ciclişti, eroii negativi ai acelei scene – Ivan Rovny de la Tinkoff şi Gianluca Brambilla de la Omega Pharma, aflaţi în grupul evadaţilor – au fost expulzaţi (cu alte cuvinte, descalificaţi) din Vuelta. Nu e prea clar care a fost motivul conflictului, dar cu toţii i-am văzut pe cei doi dându-şi pumni – rusul mai întâi – şi obligându-i pe ceilalţi evadaţi să ocolească cu mare grijă spaţiul bătăii, ca să nu fie cumva implicaţi şi ei... O scenă care, cu siguranţă, va apărea în viitoarele secvenţe Watts...
Etapa de azi ne poartă de la Ortigueira spre La Coruña (pe care, de fapt, locuitorii Galiciei o numesc A Coruña). O etapă destul de lungă, de 190,7 km în care ne întoarcem în provincia Galicia. O etapă pentru sprinteri – dar, după cum arată acum plutonul, rândurile sprinterilor s-au subţiat foarte mult, aşa că Degenkolb, Ferrari, Matthews sau chiar Boonen au şanse să marcheze „cu poarta goală” cum se spune. Asta, desigur, dacă nu cumva celebrităţile din CG vor dori, iar, să „fure show-ul” cum ar spune un englez pur sânge...
Plecarea se face din portul galician Ortigueira, un superb loc ascuns între munţi şi golful Biscaya. Aici se desfăşoară, în fiecare vară, un festival renumit pe pământ spaniol, care reuneşte mari artişti ai muzicii clasice, rock-ului şi muzicii folclorice deopotrivă, iar concertele au loc atât în săli, cât şi în aer liber... Un fel de Enescu, Vama Veche şi ceva folclor, toate la un loc, în doar câteva zile – plus expoziţii fotografice şi de artă meşteşugărească, precum şi parăzi stradale, despre care sunt convinsă că sunt de mult mai mult bun gust decât cele de la Mamaia, „marca” Mazăre...
Nu ştiu dacă ieri, în ziua de pauză, cicliştii au avut timp să meargă la plajă – dar mai degrabă şi-au revizuit strategiile de echipă, după rezultatele spectaculoase din „etapa regină”. Va fi o etapă liniştită, fără căţărări, dar cu două sprinturi – unul la Pontedeume, după 78,2 km de la start şi al doilea la Arteixo, cu doar 18,8 km înainte de sosire. E posibil ca şi aceasta să fie o etapă în care favoriţii se vor odihni, încercând să-şi recupereze forţele, atât de necesare pentru ultimele zile din Vuelta 2014. Poate chiar să avem parte de o evadare reuşită?
Primul sprint va avea loc în Pontedeume, un mic orăşel aflat undeva între La Coruna şi Ferrol, în estuarul râului Eume, fiind fondat la 1270 „ex novo” (adică „din temelii”, pe un loc viran) de către regele Alfonso al X-lea Înţeleptul. În luna iulie a fiecărui an, aici au loc serbările medievale numite Feirón Medieval dos Andrade. Acum însă vom fi, chiar dacă pe fugă, martorii unei sărbători locale, deoarece pe 10 septembrie se desfăşoară festivităţile dedicate Sf. Nicolas de Tolentino, considerat patron al oraşului alături de Sf. Fecioară Maria. Poate că vom zări şi ruinele castelului medieval construit în secolul al XIII-lea – Castillo de los Andrade, monument inclus în patrimoniul naţional spaniol; pe dealul care duce până la castel, în lungime se 16 km, se organizează diferite curse cicliste, aşa că locuitorii sunt familiarizaţi cu acest sport şi îi vor primi cu respect pe cei din pluton.
Al doilea sprint va avea loc la Arteixo, un orăşel industrial aflat în zona metropolitană a punctului terminus de azi, La Coruña. Aici se află sediul firmei Inditex, cea care realizează o parte dintre obiectele de vestimentaţie cu marca Zara; altele, din ce ştiu eu, se fabrică... în România. Amancio Ortega Gaona însuşi, proprietarul Inditex, locuieşte în La Coruña – şi îmi amintesc că, într-unul dintre tururile din anii trecuţi, parcă în 2011, când am mai trecut prin această zonă Manolo ne-a povestit câte ceva despre el şi brandul Zara.
În sfârşit, după 190,7 km vom ajunge în (L)A Coruña, capitala provinciei cu acelaşi nume. Oraş-port despre care legendele spun că are origini celtice, ca şi numele său, el a fost capitala Regatului Galiciei între secolele al XVI-lea şi al XIX-lea. Apoi, timp de un secol şi jumătate, până în 1982, a fost centrul administrativ al acestei provincii, acest rol fiind apoi preluat de Santiago de Compostela.
Fiind aproape de mare, zona a fost locuită încă din timpurile preistorice; apoi romanii şi-au construit aici un centru încă din secolul al II-lea î. Chr. Chiar şi Iulius Caesar a iubit acest loc, unde chiar a locuit pe parcursul anului 62 î. Chr. Din vremea romanilor a rămas, între alte construcţii, Turnul lui Hercule – farul roman construit pe peninsula aflată la ceva mai mult de 2 km de centrul oraşului şi despre care se spune că a împrumutat modelul Farului din Alexandria, una dintre cele şapte minuni ale lumii antice... Numele arhitectului său, Gaius Servius Lupus, este săpat în piatra de temelie păstrată până azi.
O frumoasă legendă spune că marele erou grec Hercules l-a ucis aici pe tiranul Gerion, după ce s-a luptat cu el timp de trei zile şi trei nopţi. Capul şi armele tiranului au fost îngropate chiar aici şi eroul a cerut ca deasupra să fie construit un oraş. Această tradiţie a fost pusă în valoare de către fondatorii moderni ai oraşului, căci pe blazonul acestuia sunt reprezentate un craniu şi două oase încrucişate.
Nu ştiu dacă blazonul oraşului are vreo legătură cu organizaţia secretă americană numită „Skull and bones” (între membrii căreia se numără ambii foşti preşedinţi din familia Bush) dar nu am putut să nu mă gândesc la această coincidenţă...
Alte legende vorbesc despre naşterea „naţiunii celtice galiciene” prin descendenţii regelui celtic Breogán – plecaţi de aici pentru a se aşeza în Irlanda... Statuia lui Breogán se află şi ea în apropiere de Turnul lui Hercule. Poate că aceasta este legătura cu „Skulls and bones” pe care o căutam, prin emigraţia irlandezilor spre Lumea Nouă la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea?
Câteva cuvinte despre bucătăria locală. Desigur, fiind oraş-port, preparatele din peşte (gătit, de exemplu, la cuptor, cu morcovi, ceapă şi mult usturoi) sunt pe primul loc; şi poate că Manolo ne va oferi şi ceva pe bază de peşte, de data asta. Dar mai există şi tocana de porc cu napi (iar napi!) ca şi plăcinţelele numite „empanadas” – aluat cu o formă specială, umplut fie cu diferite tipuri de carne, fie cu peşte. Celebritatea acestora a fost dusă mai departe de aici spre ţările Americii Latine de către navigatorii spanioli. Unul din vinurile locale - Monterrei, Ribeira Sacra, Ribeiro, Rías Baixas sau Valdeorras – merge perfect cu oricare preparat.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 18. AMINTIRI DIN RĂZBOIUL TROIAN
Cum azi am avut un examen, mi-a rămas foarte puţin timp pentru poveştile spaniole, aşa că voi încerca să scriu cât mai multe în mai puţin de o oră… Aş putea lăsa scrisul pentru după etapă, doar că mâine situaţia va fi aceeaşi, aşa că diseară sper să am timp pentru documentarea etapei de mâine.
Etapa cu numărul 18, între şi A Estrada şi Alto Monte Castrove, se desfăşoară tot în Galicia şi va fi, din nou, o etapă grea, cu două căţărări de categoria a doua, pe Monte Castrove, la altitudinea de 515 m.
Etapa va urmări, aproape în întregime, malul Atlanticului iar vânturile de coastă ar putea pune ceva probleme. Primii 120 km ar putea creea condiţiile potrivite pentru o evadare, pe care cu siguranţă că primii clasaţi nu o vor scăpa din ochi, pentru că clasamentul de la finalul etapei ar putea fi hotărâtor pentru stabilirea câştigătorului din acest an.
Se pleacă, deci (presupun că la ora asta s-a plecat deja de ceva timp) din A Estrada, un municipiu din Pontevedra, din aceeaşi frumoasă provincie Galicia. De fapt, ne apropiem de finalul călătoriei, pentru că Santiago de Compostela, ţinta întregii Vuelta şi a pelerinajului nostru televizat, se află la doar 24 km de A Estrada. Numele localităţii provine din limba latină, „strata” însemnând „potecă” – deşi tind să cred că este un derivat al lui „stratum – strata” care, în limbajul actual, ar însemna „strat de pământ”, la singular şi plural. Aici se întretaie două drumuri vechi – unul de la sud la nord, care duce spre Compostela şi care, în timpurile vechi, era străbătut de oieri cu turmele lor, iar celălalt de la est la vest, spre coasta Atlanticului.
În apropiere de A Estrada se află Pazo de Oca, cel mai important obiectiv turistic legat de acest oraş şi care mai este numit şi „Versailles gallego” (Versailles-ul galician). Castelul ducilor de Medinaceli, construit în secolul al XVI-lea şi completat cu alte construcţii anexe în secolul următor, parcul şi podurile de aici sunt foarte apreciate de către turişti.
Drumul, nu prea accidentat, ne poartă apoi prin mai multe localităţi, între care Vilagarcía de Arousa (al nouălea oraş din Galicia, după numărul de locuitori) unde s-au descoperit dovezi arheologice despre comunităţi umane existente aici încă din mileniul al doilea î. Chr. sau Vilallonga, cu tradiţie în pescuit şi mai multe fabrici unde se realizează obiecte din ceramică. În continuare cicliştii vor trece prin Pontevedra, oraş aflat în estuarul Miño, celebru pentru podurile sale. Caravana Vueltei a trecut pe aici şi anul trecut, în etapa a doua. Numele oraşului înseamnă în limba latină „podul vechi” (pons – vetera, din aceeaşi familie cu „veteranii” noştri), cu referire la cel mai vechi dintre podurile de aici, construit de romani peste râul Lérez.
Nu se putea să nu existe şi aici o legendă legată de ridicarea acestui oraş. Se spune că Pontevedra este legată de eroul grec Teucer (sau Teucris), frate vitreg al mult mai celebrului Ajax – dar şi nepot al regelui Priam, pe linie maternă. Găsit vinovat de sinuciderea fratelui său, a fost dezmoştenit de tatăl său şi i s-a interzis să revină la Salamis, în Cipru, alături de familia sa, aşa că a plecat pe mare şi s-a oprit aici; impresionat de peisajul spectaculos, a decis să înalţe un oraş. Acesta este şi motivul pentru care locuitorii îşi atribuie şi numele de „teucrinos”. Horaţiu ne povesteşte despre Teucer, iar cuvintele atribuite de poet acestuia („nil desperandum” – adică „nu voi ajunge niciodată la disperare”) au rămas celebre şi au fost preluate mai târziu şi de Tennyson, în al său „Ulysses”.
Multe ar mai fi de spus despre Pontevedra, dar timpul este scurt, aşa că voi adăuga doar câteva cuvinte despre punctul final al etapei, Alto Monte Castrove. Panta medie este de 4,6% dar ajunge, în unele zone, până la 7%. S-ar putea, totuşi să greşesc, căci cineva vorbea de 27%... Vom vedea cu toţii care este adevărul. Un final de etapă demn de primii clasaţi din CG – alături de care Dan Martin, Caruso, Barguil sau Anacona ar putea aduce elementul surpriză.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 19. LEGENDE, EXPLORATORI ŞI MĂSLINUL DIN VIGO
După sprintul de ieri al lui Aru, care l-a lăsat în urmă chiar şi pe Froome, italianul pare să se arate un competitor din ce în ce mai periculos pentru „triada” de la vârf. Pe Purito nu-l mai pun la socoteală căci, în ciuda calităţilor sale, vârsta nu îl iartă, iar anul viitor va fi şi mai greu. Valverde se ţine de aceleaşi trucuri ieftine şi chiar şi fanii săi încep, din ce am observat, să-l critice pentru modul în care înţelege competiţia.
Etapa de astăzi poate fi ori a sprinterilor, ori a cicliştilor de tip Gilbert. Minus câţiva ani în bagaj, desigur. Se porneşte de la Salvaterra de Miño şi, după 180,5 km de traseu combinat, munte de înălţime mijlocie şi plat, se va ajunge la Cangas de Morrazo, în estuarul Baixa, în partea de sud-vest a peninsulei Morrazo. Pe parcurs, două sprinturi şi două căţărări de categoria a doua, pe care este posibil să le pândească din nou Luis Leon Sanchez, pentru a adăuga câteva puncte cu care să-l îndepărteze pe Valverde.
Salvaterra de Miño – aflată nu departe de graniţa de nord a Portugaliei, este capitala istorică a provinciei Pontevedro, iar vestigiile rămase din vremea romanilor nu lipsesc nici aici. În acest loc se întâlnesc râurile Miño şi Tea, lăsând în urma lor un pământ roditor şi toate condiţiile pentru dezvoltarea comunităţilor umane. Începând cu secolul al XIII-lea arhitectura religioasă creştină devine dominantă; în secolele următoare, localitatea a constituit un spaţiu de dispută între Spania şi Portugalia. Abia în 1659 trupele spaniole au reuşit să cucerească definitiv acest oraş.
Pe un deal din centrul oraşului se înalţă zidurile groase ale castelului doñei Urraca, regină peste Castilla şi León la începutul secolului al XII-lea şi rudă directă a ducilor de Burgundia şi Francia; ea a ajuns la tron după ce fratele său Sancho, singurul moştenitor masculin al tronului, a fost ucis în bătălia de la Cuenca dintre creştini şi musulmani. Dar condiţia pusă de nobili pentru a fi acceptată la tron a fost ca ea să se recăsătorească, după ce primul său soţ, Raymond de Burgundia, murise. Pentru a împiedica eventualele conflicte între nobilii castilieni pretendenţi, tatăl său a decis să o mărite cu regele Aragonului.
Ar fi multe de spus despre modul în care se încheiau căsătoriile cu tentă politică din regatele Evului Mediu european, motivaţiile acestora sunt interesante şi explică şi evoluţia conflictelor politice sau încheierea diferitelor tratate. Dar nu este locul potrivit pentru astfel de poveşti. Închei spunând că acest castel este un obiectiv turistic important din Salvaterra.
Drumul trece apoi prin portul A Guarda, locul primului sprint, la km 59, acolo unde se află lăcaşul Sfintei Tecla, pe muntele care îi poartă numele; fiind o zonă cu tradiţie în pescuit, aici se găseşte un mic muzeu al obiectelor tradiţionale folosite de pescari de-a lungul timpului şi chiar o statuie dedicată pescarilor. Prima căţărare de categoria a 2-a îi aşteaptă pe ciclişti peste doar 15 km, la Alto do Monte da Grova. Traseul are 11,4 km şi înălţimea de 632 m, cu panta medie de 5,48% dar care, în anumite zone, ajunge chiar la 8,5%. Coborârea pare destul de periculoasă, cu curbe strânse şi abrupte care ne aduc până la Baiona, un splendid oraş medieval.
Cicliştii nu vor avea timp de admirat, dar pentru noi ar fi interesant să putem vedea, prin intermediul televiziunii, măcar zidurile castelului (sau, mai degrabă, ale fortăreţei) Monterreal, al cărei nume este preluat de la peninsula pe care a fost construit. Prin Baiona au trecut celţii, fenicienii şi romanii, iar în Evul Mediu s-au luptat pentru ea spaniolii şi portughezii. De altfel, în toată această zonă de graniţă se vorbesc ambele limbi.
Fortăreaţa, cu trei turnuri, este prima construcţie care a înconjurat oraşul vechi cu începere din secolul al XI-lea, în principal pentru a-l apăra de incursiunile dese ale corsarilor (piraţilor) prin aceste locuri. Astăzi, o parte a fortăreţei – cea construită în secolul al XIV-lea de către regele Castiliei - a fost restaurată şi completată cu spaţii de locuit pentru turişti, constituind unul dintre aşa-numitele „paradores” spaniole care permit şederea, contra cost, în unele dintre cele mai elegante monumente ale arhitecturii medievale din întreaga ţară. În sfârşit, în port se poate vizita o replică a vasului „La Pinta” al cărui căpitan a fost navigatorul Martín Alonso Yáñez Pinzón, tovarăş (dar şi rival) al lui Cristofor Columb, alături de care este considerat drept unul dintre descoperitorii Americii. În 1493, vasul lui Pinzón a ancorat în portul Baiona înaintea lui Columb, care se îndrepta spre Lisabona, astfel că veştile despre descoperirea Lumii Noi au ajuns aici mai devreme... Un secol mai târziu, în 1585, însuşi celebrul pirat Francis Drake a încercat să cucerească oraşul, dar atacul său a fost respins de trupele lui Filip al II-lea al Spaniei.
Al doilea sprint se va desfăşura la Vigo, centru economic important al provinciei Galicia – dar cu populaţie predominant spaniolă, „gallegos” fiind aici minoritari (circa 7%). Poate nu o să credeţi dar, aşa cum în alte zone ale Spaniei au ajuns fenicienii, romanii sau maurii, aici au ajuns... vikingii. Da, chiar aşa – s-a întâmplat prin secolul al VIII-lea, pe când Vigo era doar un sătuc... A fost atacată şi de turci, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, dar şi de britanici, în 1702, ca pedeapsă pentru că o flotă plecată de aici a încercat să atace Scoţia, în sprijinul Iacobiţilor (adică al susţinătorilor regelui James II – Iacob al II-lea, care încerca să impună din nou religia Romano-Catolică în Anglia). Vigo s-a împotrivit şi cuceririi de către armatele lui Napoleon, fiind unul dintre ultimele care au cedat, dar şi primul oraş din Galicia care şi-a redobândit independenţa, în Reconquista.
Vigo mai este denumită şi „cidade olivica” (oraşul măslinelor) deoarece se spune că, în timpul unui conflict pentru succesiune între preferata nobililor locali, Joanna la Beltraneja şi Isabel de Castilia, cea din urmă, odată devenită regină, a decis să taie toţi măslinii din Galicia, simbol al păcii, pentru a-i pedepsi pe locuitorii din Vigo; furia sa a fost motivată de faptul că nu a putut tăia un anume măslin aflat în oraş, pe pământ sfânt. Un măslin, poate chiar acela, se află, într-adevăr, în centrul oraşului – şi este reprezentat şi pe blazon.
În sfârşit, după încă o căţărare de categoria a 2-a, pe Alto Monte Faro, la 425 m dar cu o pantă foarte abruptă, cu o medie de 8,2% ne vom îndrepta spre punctul final al călătoriei de azi. Cangas de Morrazo – locuit încă din antichitate, iar apoi cucerit de romani, dar atestat documentar, în forma actuală, din anul 1160 - se află pe malul Atlanticului şi, cu cele 38 de zone de plajă ale sale, poate rivaliza cu orice staţiune celebră din orice parte a lumii. Cangas mai este renumit şi pentru dansurile folclorice specifice, a căror origine este necunoscută; am să ataşez o poză cu îmbrăcămintea tradiţională, purtată de dansatori doar pe 20 ianuarie, ziua Sf. Sebastian, căci mi s-a părut deosebită. Revenind la epoca modernă, în fiecare an, pe 14 august, aici are loc un festival internaţional de muzică electronică, desfăşurat pe plaja Areacova. Deoarece se află aproape de Santiago de Compostela, pe blazonul acestei localităţi se regăsesc, încrucişate, crucea sfântului şi toiagul de pelerin.
REŢETA LUI MANOLO – PEŞTE
MERLUZA A LA GALLEGA
Cartofi rondele în cratiţă cu apă, la fiert cu supă de peşte.
Sare, dafin. Se lasă 8-10 minute la foc mediu. Se adaugă rondele de merluciu de cca 2 cm grosime. Încă 7-8 minute. Se scoate pe farfurie totul.
Într-o altă cratiţă, ulei măsline, usturoi tocat, se pun 2 linguri boia şi se amestecă bine. Socul acesta se pune peste peşte şi cartofi.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 20. PENULTIMA...
Mai sunt două zile şi se termină Vuelta 2014. A fost un tur de forţă – pentru ciclişti, pentru comentatori, pentru grupul nostru de pasionaţi de pe Facebook, dar şi pentru mine. Nu ştiu dacă anul viitor voi mai avea atât de mult timp ca acum. Deşi, desigur, ar fi frumos să scriu şi despre Giro... sau poate despre cursele de primăvară?
Deocamdată, penultima etapă va începe fără Dario Cataldo, rutierul de la Sky care ne-a speriat pe toţi ieri când, în ultima coborâre, a căzut şi părea că şi-a pierdut cunoştinţa. Mă uimeşte de fiecare dată modul în care gunoiul “se ascunde sub covoraş” în comunicatele oficiale... Nu, nu şi-a pierdut cunoştinţa, era doar “puţin ameţit” – spuneau oficialii echipei, aşa cum am citit pe Cyclingnews. “S-a lovit la cap” dar “tomografia arată foarte bine”. Ca să nu mai vorbim de faptul că a fost pus înapoi pe bicicletă, pentru a termina etapa... Lui Cataldo i se alătură şi Bob Jungels, retras şi el ieri, astfel că numărul cicliştilor retraşi din diferite motive se ridică acum la 35.
Etapa de astăzi porneşte din Santo Estevo de Ribas de Sil, localitate ridicată în canionul râului Sil, tot în Galicia. Aici se găseşte un complex monahal impresionant, construit în secolul al X-lea (datarea fiind făcută în anul 921) şi transformat, în anul 2004, în „Parador” – obiectiv turistic naţional prevăzut cu spaţii de cazare, aşa cum am mai întâlnit şi în alte oraşe prin care am trecut în acest an.
Locuită din vremea neoliticului, această zonă este bogată în dovezi arheologice; dintre acestea, cele mai reprezentative sunt aşa-numitele „mámoas de Moura” – monumentele megalitice funerare, ce se aseamănă cu sânii de femeie, de unde şi numele lor; adesea ele erau apoi acoperite cu pământ, pentru a fi protejate. Aici erau îngropaţi membrii importanţi ai comunităţilor umane, dar şi conducătorii acestora. Dealurile din zonă oferă condiţii foarte bune şi pentru viţa de vie şi castanii cu fructe comestibile.
Traseul de 185,7 km se desfăşoară pe un teren accidentat, cu multe culmi dificile şi se va încheia la Puerto de Ancares, o căţărare de categorie specială, aflată la 1648 m altitudine – dar asta abia după ce doar cei mai buni dintre cei buni vor rezista unui lanţ de trei căţărări – una de categoria a doua, una de categoria a treia şi apoi încă una, de categoria întâi – precum şi unui sprint aflat la jumătatea ultimei căţărări... Din ceea ce am văzut până acum, pare să fie ziua cea mai dificilă, mai ales că vine după aproape trei săptămâni de efort.
Primul sprint de azi va avea loc în Sarria, pe drumul pelerinilor către Santiago de Compostela, loc rămas în istorie prin moartea regelui Alfons IX, în 1230, pe când plecase în pelerinaj spre Santiago de Compostela. De aici începe zona cunoscută drept Os Ancares – în sudul Galiciei – o zonă cu peisaje deosebite, muntoase şi ai cărei locuitori vorbesc o combinaţie de dialect catalan-aragonez, numit „chapurriau” sau „xapurreau”. Curios, pe lângă festivităţile creştine fireşti în această zonă, un festival special este organizat de „Noite Meiga” („Noaptea Vrăjitoarelor”) în ultima sâmbătă din luna august a fiecărui an.
Cel de al doilea sprint are loc în Murias, în urcare, la altitudinea de 710 m. Panta finală spre Puerto de Ancares este, în medie, de 8,6% dar are şi zone în care înclinarea este de 18%. Ultima dată când Vuelta a ajuns aici a fost acum doi ani, în etapa a 14-a din 2012 câştigată de Purito Rodriguez.
POVEŞTI SPANIOLE.
ETAPA 21. PELERINAJUL SE ÎNCHEIE AZI
E ultima zi din Vuelta 2014. Traseul din acest an se încheie în locul cel mai potrivit – Santiago de Compostela. Este ziua ultimului contratimp individual, cel care ar fi trebuit să clarifice lucrurile în cazul unui clasament mult mai strâns. În situaţia de faţă, totuşi, podiumul pare deja rezolvat. Cam un minut îl separă pe fiecare dintre primii cinci rutieri de următorul clasat. Contador – Froome – Valverde – Purito – Aru. Doar poziţia ultimului ar părea surprinzătoare pentru cine nu a urmărit cu atenţie competiţia dar, cu cele două victorii ale sale şi calităţile dovedite de căţărător-luptător, Aru pare să fie cel mai bun pariu pentru anii următori.
Dincolo de accidentări, căzături, probleme mecanice, retrageri mai mult sau mai puţin aşteptate, această ediţie Vuelta 2014 ne-a oferit un meniu complet în care nu au lipsit căţărările cele mai dure din an. Dacă încerc să compar ultimele două mari tururi – Tour de France şi Vuelta, pe care le-am cercetat cu atenţie zi de zi – pot spune că ambele au fost nişte proiecte de succes. Dacă Le Tour şi-a propus şi a promovat constant, pe tot parcursul său, memoria celor 100 de ani care au trecut de la începutul Primului Război Mondial, omagiind puterea omului de a învinge forţele răului exterioare lui, proiectul Vuelta a avut un substrat la fel de profund uman – o călătorie iniţiatică menită să ne ajute să descoperim forţa din interiorul fiinţei umane. Poate de aceea duritatea etapelor a fost mai mare, la fel ca pelerinajul spre sanctuarul sfântului Iacob din Compostela, spre care se îndreaptă, în fiecare an, sute de mii de oameni, fiecare cu întrebările sale, la care înmcearcă să găsească un răspuns.
Aceasta este cheia în care am citit eu această Vuelta. Poate că nu corespunde cu a altora, şi cu atât mai puţin cu aceea a cicliştilor din pluton.
Santiago de Compostela, capitala – oficială şi spirituală – a Galiciei ne aşteaptă cu un traseu rapid, de 9,7 km pe străzile strâmte. Oraşul poartă numele Sfântului Iacob, patronul spiritual al întregii Spanii, ale cărui rămăşiţe, descoperite aici în secolul al IX-lea d.Chr., au constituit, din acel moment, motivaţia unor pelerinaje unice în istoria creştinismului. Considerat a fi al treilea pelerinaj ca importanţă pentru creştini, după cele spre Ierusalim şi Roma, Compostela este şi un obiectiv turistic major pentru milioane de călători din întreaga lume, indiferent de religia căreia îi aparţin. Cât despre „Compostela” – această denumire vine din latină, de la „campus stellae” – adică, în traducere, „câmpul înstelat”.
De-a lungul etapelor din Vuelta 2014 am observat, pe marginea câte unui drum pe care cicliştii treceau în viteză, câte o bornă purtând pe ea simbolul unui semicerc de raze (aşa-numita „scoică a pelerinului”) pe fond albastru. Acesta este simbolul DRUMULUI – sau EL CAMINO, scris cu majuscule. Originea acestui simbol este legată tot de sfântul Iacob, căci se spune că, purtat pe ocean spre locul unde adepţii săi doreau să-l îngroape, trupul sfântului a căzut în apă, dar a reapărut la mal, acoperit de scoici.
Drumul către Compostela. Primii care au făcut drumul au fost, se pare, credincioşii francezi – iar El Camino Frances care vine din Franţa începe de la poalele Pirineilor, poate pentru a face legătura imaginară cu un alt sanctuar important, cel al Fecioarei Maria de la Lourdes, parcurgând cei 900 de km care duc la Compostela.
Drumul acesta, ori celelalte care vin din vestul sau centrul Europei îl întâmpină pe pelerin cu urcuşuri abrupte şi dificultăţi la tot pasul; pentru credincioşi, este un drum al penitenţei, pentru a lăsa în urmă greşelile trecutului şi pentru a deveni oameni mai buni. În perioada dominaţiei maurilor asupra Spaniei, pelerinii au fost puţini, deşi este cunoscută toleranţa conducătorilor musulmani faţă de creştini. Însă începând cu secolele XI-XII, adică după Reconquista, numărul pelerinilor a crescut din ce în ce mai mult. Mulţi şi-au pierdut viaţa, pe drum sau chiar după ce au ajuns la finalul călătoriei – fapt care l-a făcut pe Papa Calist II să acorde indulgenţe speciale, care le garantau acestora „drumul spre Rai”.
Apoi, odată cu Renaşterea, interesul pentru religie şi pelerinaje a scăzut simţitor; riscurile au fost şi ele din ce în ce mai mari căci bande de tâlhari îi pândeau mai ales pe cei ce călătoreau singuri sau în grupuri mici.
Trebuie spus, dacă tot suntem în plin traseu ciclist, că toţi cei ce parcurg cel puţin 200 de km pe bicicletă, oprindu-se în locurile desemnate special pentru pelerini şi obţinând ştampilele necesare, primesc un certificat special. Oare şi plutonul, cu toţi cei care au rezistat întregului traseu de până aici, va primi un astfel de certificat? Eu cred că ar merita. Pentru puterea de a trece peste greutăţi, accidentări, dureri adesea teribile, pentru curajul şi modul în care s-au dedicat acestui sport, pe cât de frumos, pe atât de dur.
O mulţime de legende înconjoară acest loc sfânt. Se spune că, în anul 830, un ţăran care purta numele de Pelayo (nicio legătură cu regele vizigot Pelagius) a zărit o cometă care, asemenea celei de la Bethleem, i-a luminat drumul spre locul unde era îngropat trupul Sfântului apostol Iacob.
Construcţia sanctuarului şi a catedralei, pe locul unde se crede că se află acest mormânt, a fost începută în anul 1078 din ordinul regelui Alfonso al II-lea al Asturiei; în timp, lor li s-au adăugat şi alte capele şi clădiri anexe, finalizate abia trei secole mai tâîrziu.
Citind despre Compostela, am descoperit că multe personalităţi, regi ai Franţei şi ai Spaniei sau reprezentanţi ai diferitelor ordine religioase au refăcut, de-a lungul timpului, acest drum al căutării de sine; între primii a fost şi Francisc de Assisi. În vremurile noastre, au trecut pe aici actualul rege al Spaniei, Felipe sau actori celebri, precum Anthony Quinnşi Shirley Maclaine. În 1986 Paulo Coelho a lansat aici romanul său „O Diario de Um Mago” (Jurnalul unui pelerin) în care povesteşte propria sa experienţă de pelerin.
Pun capăt aici POVEŞTILOR SPANIOLE. Pelerinajul meu, al nostru, al lor se încheie astăzi. Rămân amintirile despre locurile prin care am trecut, despre lupta cicliştilor, despre ambiţie, suferinţă şi victorie. Cu toţii am ieşit învingători. Pentru că tristeţea finalului de cursă are în ea sâmburele de speranţă pentru cursele din anii viitori.
Adios, Vuelta! Ne revedem în 2015!
Cam asta a fost - plus o porţie din excelenta TARTA DI SANTIAGO, făcută cu cremă de migdale, reţetă cunoscută încă din 1577...
Da, Vuelta din acest an a fost interesantă. În plus, Manolo mi-a lăudat efortul de a scrie acest "jurnal" şi pe cel din Le Tour. Chiar mi-a făcut plăcere să scriu. Uneori mă simţeam rău - dar mă concentram pe acest splendid traseu şi, parcă, mă simţeam mai bine.
Între timp am început cursurile. Nu e chiar o cale bătută - am recăpătat cursul de Cultură şi Civilizaţie, la anul I, iar cursurile de la Master - Localizare şi, respectiv, Risk Management - vor avea, din acest an, şi cărţile ca suport. Am muncit ceva... dar măcar rămâne ceva în urma mea, să le fie de folos studenţilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu