Constat că, în frământate vremuri electorale, toată lumea s-a apucat de literatură. Se poartă melancolia, nedumerirea, incertitudinea, frustrarea şi, uneori (prea rar, totuşi) umorul. Dar cel mai bine ne pricepem la "scrisori deschise". Ideea e bună - autorul este colectiv, deci anonimatul este sigur chiar şi în spatele unei sigle, iar ziarele se grăbesc să publice capodoperele în goana după fiecare fărâmă de audienţă rămasă, ca prin miracol...
Ultima capodoperă: o scrisoare a Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR) - cu titlul pompos de "Vă rugăm daţi-ne motive să ieşim la vot"... Se vorbeşte acolo chiar şi de "idealuri măreţe" - recuperate din cine ştie ce scorbură a comunismului regretat de unii...
Las la o parte senzaţia clară că formulările savante nu aparţin unor tineri de 20-22 de ani ci, mai degrabă, vreunei profesoare de liceu, cam în genul celei care se simţea ruşinată de rezultatele de la bac, dând vina pe alţii fără să se întrebe dacă nu cumva avea şi ea o vină (şi care, evident, îşi declama durerea tot într-o "scrisoare deschisă"...).
Las la o parte şi atitudinea normală, rebelă, a oricărui tânăr care doreşte să spargă tiparele celor dinaintea lui şi să re-creeze lumea după chipul şi asemănarea sa.
Dar nu pot să nu mă gândesc că acest comunitarism forţat miroase rău, cam ca icoanele gratuite ce poartă pe ele numele unui candidat. Că pentru a fi un bun membru al unei comunităţi, fie ea şi studenţească, trebuie mai întâi să fii în stare să fii TU ÎNSUŢI şi să te lupţi pentru ceea ce vrei şi ceea ce ştii că poţi. Că, înainte de a fi ALTFEL faţă de cei maturi trebuie să fii cel mai bun, comparându-te cu cei mai buni din generaţia ta - şi nicidecum să cauţi o justificare pentru ceilalţi, sub acoperirea mulţimii.
Nu fac propagandă pentru vot. Fiecare face ceea ce crede - dacă într-adevăr crede în ceva. E foarte convenabil să te prefaci nedumerit, ba chiar să îţi ascuţi ironia esteticianistă pozând într-un Oscar Wilde nepotrivit cu vremurile. E simplu să te ascunzi la căldurică, acoperindu-ţi mediocritatea gândirii cu plapuma indiferenţei.
Şi nu pot accepta ideea că un tânăr nu ştie să pună în balanţă binele şi răul, sau mai puţin binele şi mai puţin răul, atunci când este în joc viaţa lui sau a ei. Că nu ştie să compare şi să caute dincolo de cuvinte şi gesturi şi să decidă PENTRU SINE, indiferent care ar fi acea decizie. Să-şi dezamăgească prietenii de bârfă şi să facă un pas înainte.
Acel "nu am cu cine" seamănă prea mult cu mulţimile care se înghesuie să-şi plimbe lenea şi portofelele pe la moaşte, aşteptând ca alţii să ia decizii în numele lor. Pentru că e mai comod. Pentru că, oricare ar fi rezultatul, poţi poza apoi în Mafalda de cartier, cu un zâmbet ironic pe faţa care pândeşte adoratorii întârziaţi: "ei, v-am spus eu?" Sau poţi, oricând, să mai compui o "scrisoare deschisă" pe care vreun ziar binevoitor se va grăbi să o publice.
În locul unei scrisorele anonime cu cuvinte de împrumut, aş fi preferat o mie, zece mii de scrisori personalizate, în care fiecare student să spună: "vreau ca viitorul meu să fie aşa [...] - şi te voi obliga pe tine, viitorul preşedinte, indiferent cine vei fi, să îmi îndeplineşti visul!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu