Sărbători, credinţă şi religie

Mai sunt câteva ore până când întreaga lume creştină va sărbători Paştele, cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. În acest an fast, nu se mai fac diferenţe între confesiuni şi lucrurile decurg firesc, aşa cum trebuie să se fi întâmplat şi acum mai bine de 2000 de ani - când, în vremea Pesach-ului evreiesc, s-au petrecut acele evenimente care aveau sa marcheze mai târziu viaţa a milioane de oameni.
Nu pun în discuţie problema adevărului, faţă în faţă cu legenda. La urma urmelor, aşa cum chiar şi cei care nu mai cred în Moş Crăciun se pot implica în poveste pentru câteva zile, transfigurându-se şi bucurându-se de comuniunea cu ceilalţi, la fel poate face şi liber cugetătorul zilelor noastre în vremea sărbătorilor de Paşti, dăruindu-şi pentru câteva clipe bucurie şi înţelegând că, de cele mai multe ori, bucuria şi împlinirea se nasc din durere.

Televiziunile noastre abundă, de câteva zile, în emisiuni dedicate acestei sărbători; feţe bisericeşti, politicieni şi jurnalişti deopotrivă despică firul în patru, parcă aflaţi în căutarea adevărului absolut. Părerile sunt diferite - ca şi cum ar fi vorba de mai multe feţe (!) ale aceleiaşi monede - sau ca şi cum trăirile personale ar putea fi înlocuite, în stil modern, cu cuvinte bombastice şi pline de dramatism, cam aşa cum e şi lumea noastră de acum.

Am auzit chiar, din gura unei feţe bisericeşti, o părere care m-a surprins - nu prin eroarea ei, ci pur şi simplu prin efectul ei manipulator: "biserica nu a inventat Învierea, biserica a fost martoră la ea".
Sublinierea îmi aparţine. Oare cui se adresa călugărul respectiv? Oare despre ce "biserică" era vorba - când povestea biblică spune că primii apostoli, împreună cu Isus Christos, au rămas evrei până în ultima clipă a vieţii, fără să se dezică de IDENTITATEA lor şi de apartenenţa la o religie pe care doreau doar să o îmbunătăţească, să o aducă mai aproape de oameni?

Confuzii de acest fel sunt multe şi apar mereu într-o vreme în care biserica creştină însăşi - şi poate mai ales Ortodoxismul - este în căutarea unei identităţi. Care este profilul credinciosului român? Ce anume trebuie să ştie el - şi ce îi dezvăluie biserica?
Creştinismul a apărut, mai ales, ca o religie a speranţei pentru cei săraci, lipsiţi de speranţe şi de cunoaştere. Prea puţini erau cei care, acum 2000 de ani, ştiau să scrie şi să citească - situaţie perpetuată apoi până în Evul Mediu târziu, când tradiţia şcolilor greceşti din antichitatea precreştină a fost reluată de mănăstirile europene.
Oamenii săraci şi lipsiţi de educaţie aveau nevoie de o SPERANŢĂ. Şi cum speranţa nu prea avea cum să se împlinească în lumea reală, ea s-a născut dintr-un vis, în credinţa pentru o lume viitoare, mai bună şi mai dreaptă. Un dar minunat, care a fost purtat prin secole, chiar dacă numărul celor care aveau acces la carte şi învăţătură a crescut din ce în ce mai mult.
Creştinismul a dat multor popoare o IDENTITATE. Pe credinciosul simplu şi sicer, certurile dintre preoţii aparţinând diferitelor confesiuni creştine îl nedumeresc şi îl încurcă - dar el a învăţat, în timp, că "ceilalţi greşesc" şi că "doar el respectă dogma corectă".
Un mod simplu de a perpetua dezbinarea, neîncrederea şi ura.
De ce?

Portretul credinciosului ortodox român - majoritar - variază în funcţie de multe elemente. De la celebrul dicton "poporul român a fost creştin înainte de a fi român" până la superstiţiile (adesea locale) respectate obsesiv la sat, dar mai mult declarativ (şi mediatic) la oraş şi goana după mâncare şi băutură, totul converge către o confuzie generală care are prea puţin legătură cu credinţa sau tradiţia. La televizor se vorbeşte despre cât cumpără românii, despre consumul de miel şi bere sau vin pe cap de locuitor, se fac chiar statistici comparative cu alte naţii şi se numără turiştii de la mare şi de la munte. Preoţii se laudă cu numărul mare de credincioşi veniţi la slujbă, în bisericile care cresc mereu ca număr, în vreme ce numărul şcolilor şi al spitalelor este tot mai mic.

După mine, credincioşii români ar trebui împărţiţi cel puţin în trei categorii.

Mai întâi, sunt credincioşii vârstnici, săraci şi cu o educaţie precară (de cele mai multe ori NU din vina lor). Ei merg la biserică "pentru că aşa se face", se roagă sincer şi speră în lumea mai bună care va veni. Într-o Românie cu o populaţie care îmbătrâneşte rapid, numărul lor este în creştere. Pregătirea lor spirituală se reduce la post (adesea cu riscul distrugerii sănătăţii) şi la credinţa că vor "birui moartea" aflată tot mai aproape. Îşi mărturisesc păcatele deşi termenul este neclar, diferit pentru fiecare - de la mâncarea "de dulce" la cearta cu vecinul de peste gard. Lumea lor, din păcate, este strâmtă, pentru că nu au posibilitatea să vadă zarea. Pentru ei, credinţa este egală cu biserica, iar preotul este Dumnezeu pe pământ. Primesc cu bucurie pachetul de pomană, convinşi că a fost adus de Isus.

A doua categorie este aceea a oamenilor educaţi, de vârstă medie, pentru care credinţa reprezintă o stare de spirit. Ei întreabă, citesc, judecă şi gândesc. Adesea, relaţia lor cu divinitatea se consuma direct, în intimitate, nu neapărat prin intermedierea unui preot. Acceptă unele superstitii - conştient, ca parte a unei tradiţii care reprezintă propria lor identitate - dar le resping pe cele născute din exagerări. Ei ştiu că există liberul arbitru şi ştiu că au dreptul să aleagă. Implicarea în procesiunile sacre vine din dorinţa de comuniune, dar este lipsită de bigotismul supus şi înfricoşat al fundamentalistului inflexibil. Ei se duc la biserică pentru că aşa simt şi sunt adesea loviţi în propria imagine despre religie, atunci când, veniţi la biserică pentru a respecta tradiţia spoveedaniei, sunt alungaţi de un preot care le spune că nu aparţin de "biserica lui". Am vazut un astfel de caz cu ochii mei - şi nu încetează să mă uimească această atitudine rigidă. Preotul respectiv îi certa în cuvinte dure pe cei intraţi întâmplător în acea biserică - poate veneau de la muncă, poate simţiseră chiar în acel moment imboldul de a pătrunde în spaţiul sacru - spunându-le că nu au ce căuta acolo, că trebuie să aibă un duhovnic permanent, că numai la acela au voie să meargă - şi, mai ales, că "el nu are de gând să le dea binecuvântarea"...

A treia categorie este cel mai greu de definit. De ea aparţin, mai ales, politicienii deveniţi brusc credincioşi din ateii comunişti de odinioară. Cei care îşi fac cruci mari şi se aşează în primele rânduri în biserici, mai ales pentru că sunt căutaţi, cu ardoare, de camerele de televiziune. Lor li se adaugă "vedetele" zilei, starletele care, pentru scurtă vreme, lasă la o parte cuvintele murdare şi mişcările lascive din trupurile bine dotate cu silicon - expuse vederii şi chemând la plăceri deloc interzise, prin îmbrăcămintea sumară - totul pentru a-şi arăta pasiunea pentru post, rugăciune şi biserică. Sunt cei care fac din aşa-zisa credinţă un spectacol. Cu atitudini studiate, mimează credinţa şi fac audienţă. Vor fi şi ele, vedetele, prezente la biserică, pentru ca mai apoi să se retragă prin cluburi şi restaurante, să îşi umfle burţile şi să revină la ţinutele obişnuite şi depreinderile de fiecare zi, mulţumite că "s-au purificat" şi că li s-au iertat păcatele.

Credinţa este înţeleasă diferit de fiecare dintre aceste persoane. Regretabil este că, în lumea modernă, credinţa nu reuşeşte să ne mai apropie. Fiinţa umană este, în continuare, în căutarea mântuirii. Dogma nu ne mai sperie - ci doar ne face să ne punem întrebări. Un lucru este cert - am pierdut, în timp, legătura cu NATURA din care ne naştem, pe care nu o mai recunoaştem drept izvor al vieţii şi sens al creşterii. Creştinismul promite viaţa veşnică pentru oameni - dar nu şi pentru natura care ne înconjoară. Sau, poate, renaşterea ei este subînţeleasă?

Concursuri... concursuri...

Omul este născut pentru competiţie. În joacă sau în serios, ne implicăm tot timpul în acţiuni care ne pun în faţa unor provocări prin care ne măsurăm forţele cu noi înşine sau cu ceilalţi.
Un site de socializare serios nu putea să rămână indiferent la această şansă. Pe Facebook, în ultimele săptămâni, concursurile au apărut unul după celălalt. Site-uri de turism, televiziuni, organizaţii pun la bătaie premii interesante, încercând să ne atragă atentia si chiar, în unele cazuri notabile, să ne convingă să ne implicăm în activităţi generoase.
Site-ul Festivalului Enescu şi UNICEF fac parte dintre acestea din urmă si sunt de apreciat. În primul caz, "miza" este cultura - mai precis, dragostea faţă de muzică. În al doilea, UNICEF fiind o organizaţie implicată direct în protejarea şi ajutorarea copiilor, concursul său a avut drept temă atragerea copiilor spre şcoală, spre cunoaştere.
Aşa că m-am înscris şi eu la ambele concursuri. La primul, pentru că muzica este una dintre raţiunile mele de a exista; la al doilea, pentru că lumea de azi uită prea adesea că orice copil are dreptul la şcoală - şi, mai ales, are dreptul să descopere cunoaşterea cu ajutorul şcolii, prin intermediul unor profesori dedicaţi. Astăzi, aceştia sunt puţini. Hărţuiţi şi frustraţi de teama zilei de mâine, mulţi profesori înlocuiesc pasiunea pentru meserie cu pasiunea pentru bani. Copilul devine, astfel, doar o marfă - un mijloc pentru a-i obţine. În vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, profesorii erau mai săraci (material) dar mult mai bogaţi sufleteşte şi mai generoşi cu noi, învăţăceii lor. Ou sont les professeurs d'antan?

... Şi - surpriză! Cu câteva zile în urmă, sunt anunţată că mă număr printre cei cinci câştigători ai UNICEF! Da, sunt un om foarte norocos, dar nu la jocuri de noroc, unde miza e neclară. Iar banii mă cam lasă indiferentă. Normal, sunt necesari, dar nu i-am considerat niciodată un scop în sine. În aceste cazuri, însă, trebuia doar să îmi pun pe hârtie gândurile (iar la asta mă pricep) sau să aleg, pentru celălalt concurs, dintre sutele de opere clasice pe care le cunosc pe dinafară, pe acelea care mă reprezintă mai bine.
Pachetul asteptat cu înfrigurare a sosit ieri. UNICEF a fost generos iar surpriza a fost triplă. Ca să nu mai spun cât de bine m-am simţit ştiind că vorbele scrise de mine au ajuns la inima unor oameni...
UNICEF are nevoie de sprijin si dragoste de copii, iar Festivalul Enescu de iubirea de artă. Iubind muzica şi copiii, devenim mai buni. E atât de simplu să dăruieşti o mică parte din tine pentru un scop mai important...
Într-o ţară în care copiii mor carbonizaţi în spitale şi în care spitalele însele mor "pentru că nu sunt rentabile" - în ţara în care, aşadar, nişte idioţi aşezaţi în scaune de miniştri joacă la ruletă viitorul şi sănătatea noastră şi a copiilor noştri, e timpul să ne trezim din letargie şi să facem ceva. Cât încă mai există copii. Cât încă mai existăm.

Update personal

Sunt un om împlinit, dar obosit. Acelaşi entuziasm, dar mult mai puţină forţă de acţiune. Prietenii mă tolerează, dar uneori nu mă mai înţeleg. Mă implic în continuare în multe proiecte, dar adesea îmi este greu să le duc pe toate la bun sfârşit. Nu demult citeam câte trei cărţi pe săptămână, acum citesc una la trei săptămâni. Sunt mai bine de zece ani de când nu am mai fost bolnavă - iar acum m-am trezit învinsă câteva zile de o simplă viroză. Şi parcă aştept mai nerăbdătoare decât altădată venirea primăverii adevărate.

Sună ca un proces verbal. Recitesc şi mă surprinde că e vorba despre mine. Poate că e doar o etapă. Poate e un efect neaşteptat al crizei. Poate este reacţia mea întârziată la o lume care nu pare să se schimbe în mai bine.
De câteva săptămâni încoace, informaţia pe toate canalele balansează între război şi circ. Război la alţii, circ la noi. Dramele altora nu ne impresionează - noi jucăm Periniţa cu Iri şi Pepe: noile Elodii naţionale, amplu mediatizate.
În rest, nimic nou în Românica: politicienii proclamă festivist încheierea recesiunii prin glorioase reforme ("cincinalul în patru ani şi jumătate"). Discursul politic frizează nebunia sau ridicolul - sau amândouă. Sindicatele nu mai sunt nici ele ce au fost - dar, la urma urmelor, ne aflăm abia în faza în care, cu aproape un secol în urmă, în America, Jimmy Hoffa dispărea din peisaj, după ce acumulase o putere fără limite.
La toate suntem în urmă. Azi am auzit un banc foarte bun: vine sfârşitul lumii în 2012? Veniţi cu încredere în România, noi suntem cu 50 de ani în urmă !!!
Suntem din ce în ce mai nervoşi. Mai obosiţi. Mai nerăbdători. Am uitat să trăim normal. Concetăţenii noştri nu se pot dezobişnui să trăiască doar prin (şi pentru) burtă. Pe cei care regretă comunismul îi auzi: pe vremea aceea aveam mereu frigiderul plin. Nu mintea, nu spiritul - ci doar frigiderul. Nu contează că informaţia este ori o simplă iluzie, ori, în cazuri concrete, rezultatul unui "aranjament cu vânzătorul de la Alimentara" ori al unui simplu furt ("eram şofer pe TIR, transportam legume şi fructe. Normal că aduceam şi acasă câteva navete"!!!)
Televiziunile noastre au devenit oaze de socialism şi egalitarism. Se vorbeşte rar despre performanţă şi foarte des despre "cei năpăstuiţi". Care se bat să strângă zahăr de pe jos. Doar pentru că e GRATIS. La deschiderea unui supermarket de nu ştiu unde, cetăţenii înarmaţi cu sacoşe la purtător s-au îmbulzit plini de speranţe, dar au plecat dezamăgiţi că nu s-a dat "măcar acolo, o gustare". La ziua lui Ion Iliescu, tot cu sacoşe, zeci de "admiratori" şi-au umplut burţile şi sacoşele - din nou pentru că era GRATIS. Puţini din cei de acolo păreau cu adevărat săraci. În rest, o singură căciulă de blană din cele expuse de doamnele foste tovarăşe ar fi putut hrăni, o săptămână, o familie cu adevărat nevoiaşă.
Slugărnicie şi lăcomie. Două defecte ce nu vor dispărea niciodată pe plaiurile mioritice. Poate că tot ele sunt cauza pentru care tinerii pleacă în căutarea unui alt Sion imaginar, unde să se poată purta cu demnitate şi unde să fie trataţi cu respect.
România va renaşte, probabil, în altă parte. Românii de pe aici - niciodată. Se vor mulţumi să caute mereu alţi vinovaţi de mocirla pe care şi-au construit-o singuri, cu migală şi pasiune, pentru ei. Vor înjura în continuare pentru că echipa naţională de fotbal nu e campioană mondială. Îl vor înjura pe Preşedintele Franţei pentru că nu ne dă atenţie. Şi, în general, vor înjura manelist pe toată lumea care ştie şi poate să-şi facă viaţa frumoasă.
Un român ignorat de români, Bogdan Ota, stârneşte ropote de aplauze în Norvegia prin talentul său de pianist şi compozitor. În România, "talentul" se reduce la dudui care dau din buric, înghiţitori de săbii şi muşchiuloşi cu iluzii de Schwartzenegger. Fiecare ţară cu "talentele" pe care le merită.