Update personal

Sunt un om împlinit, dar obosit. Acelaşi entuziasm, dar mult mai puţină forţă de acţiune. Prietenii mă tolerează, dar uneori nu mă mai înţeleg. Mă implic în continuare în multe proiecte, dar adesea îmi este greu să le duc pe toate la bun sfârşit. Nu demult citeam câte trei cărţi pe săptămână, acum citesc una la trei săptămâni. Sunt mai bine de zece ani de când nu am mai fost bolnavă - iar acum m-am trezit învinsă câteva zile de o simplă viroză. Şi parcă aştept mai nerăbdătoare decât altădată venirea primăverii adevărate.

Sună ca un proces verbal. Recitesc şi mă surprinde că e vorba despre mine. Poate că e doar o etapă. Poate e un efect neaşteptat al crizei. Poate este reacţia mea întârziată la o lume care nu pare să se schimbe în mai bine.
De câteva săptămâni încoace, informaţia pe toate canalele balansează între război şi circ. Război la alţii, circ la noi. Dramele altora nu ne impresionează - noi jucăm Periniţa cu Iri şi Pepe: noile Elodii naţionale, amplu mediatizate.
În rest, nimic nou în Românica: politicienii proclamă festivist încheierea recesiunii prin glorioase reforme ("cincinalul în patru ani şi jumătate"). Discursul politic frizează nebunia sau ridicolul - sau amândouă. Sindicatele nu mai sunt nici ele ce au fost - dar, la urma urmelor, ne aflăm abia în faza în care, cu aproape un secol în urmă, în America, Jimmy Hoffa dispărea din peisaj, după ce acumulase o putere fără limite.
La toate suntem în urmă. Azi am auzit un banc foarte bun: vine sfârşitul lumii în 2012? Veniţi cu încredere în România, noi suntem cu 50 de ani în urmă !!!
Suntem din ce în ce mai nervoşi. Mai obosiţi. Mai nerăbdători. Am uitat să trăim normal. Concetăţenii noştri nu se pot dezobişnui să trăiască doar prin (şi pentru) burtă. Pe cei care regretă comunismul îi auzi: pe vremea aceea aveam mereu frigiderul plin. Nu mintea, nu spiritul - ci doar frigiderul. Nu contează că informaţia este ori o simplă iluzie, ori, în cazuri concrete, rezultatul unui "aranjament cu vânzătorul de la Alimentara" ori al unui simplu furt ("eram şofer pe TIR, transportam legume şi fructe. Normal că aduceam şi acasă câteva navete"!!!)
Televiziunile noastre au devenit oaze de socialism şi egalitarism. Se vorbeşte rar despre performanţă şi foarte des despre "cei năpăstuiţi". Care se bat să strângă zahăr de pe jos. Doar pentru că e GRATIS. La deschiderea unui supermarket de nu ştiu unde, cetăţenii înarmaţi cu sacoşe la purtător s-au îmbulzit plini de speranţe, dar au plecat dezamăgiţi că nu s-a dat "măcar acolo, o gustare". La ziua lui Ion Iliescu, tot cu sacoşe, zeci de "admiratori" şi-au umplut burţile şi sacoşele - din nou pentru că era GRATIS. Puţini din cei de acolo păreau cu adevărat săraci. În rest, o singură căciulă de blană din cele expuse de doamnele foste tovarăşe ar fi putut hrăni, o săptămână, o familie cu adevărat nevoiaşă.
Slugărnicie şi lăcomie. Două defecte ce nu vor dispărea niciodată pe plaiurile mioritice. Poate că tot ele sunt cauza pentru care tinerii pleacă în căutarea unui alt Sion imaginar, unde să se poată purta cu demnitate şi unde să fie trataţi cu respect.
România va renaşte, probabil, în altă parte. Românii de pe aici - niciodată. Se vor mulţumi să caute mereu alţi vinovaţi de mocirla pe care şi-au construit-o singuri, cu migală şi pasiune, pentru ei. Vor înjura în continuare pentru că echipa naţională de fotbal nu e campioană mondială. Îl vor înjura pe Preşedintele Franţei pentru că nu ne dă atenţie. Şi, în general, vor înjura manelist pe toată lumea care ştie şi poate să-şi facă viaţa frumoasă.
Un român ignorat de români, Bogdan Ota, stârneşte ropote de aplauze în Norvegia prin talentul său de pianist şi compozitor. În România, "talentul" se reduce la dudui care dau din buric, înghiţitori de săbii şi muşchiuloşi cu iluzii de Schwartzenegger. Fiecare ţară cu "talentele" pe care le merită.