Sărbători, credinţă şi religie

Mai sunt câteva ore până când întreaga lume creştină va sărbători Paştele, cea mai importantă sărbătoare a creştinătăţii. În acest an fast, nu se mai fac diferenţe între confesiuni şi lucrurile decurg firesc, aşa cum trebuie să se fi întâmplat şi acum mai bine de 2000 de ani - când, în vremea Pesach-ului evreiesc, s-au petrecut acele evenimente care aveau sa marcheze mai târziu viaţa a milioane de oameni.
Nu pun în discuţie problema adevărului, faţă în faţă cu legenda. La urma urmelor, aşa cum chiar şi cei care nu mai cred în Moş Crăciun se pot implica în poveste pentru câteva zile, transfigurându-se şi bucurându-se de comuniunea cu ceilalţi, la fel poate face şi liber cugetătorul zilelor noastre în vremea sărbătorilor de Paşti, dăruindu-şi pentru câteva clipe bucurie şi înţelegând că, de cele mai multe ori, bucuria şi împlinirea se nasc din durere.

Televiziunile noastre abundă, de câteva zile, în emisiuni dedicate acestei sărbători; feţe bisericeşti, politicieni şi jurnalişti deopotrivă despică firul în patru, parcă aflaţi în căutarea adevărului absolut. Părerile sunt diferite - ca şi cum ar fi vorba de mai multe feţe (!) ale aceleiaşi monede - sau ca şi cum trăirile personale ar putea fi înlocuite, în stil modern, cu cuvinte bombastice şi pline de dramatism, cam aşa cum e şi lumea noastră de acum.

Am auzit chiar, din gura unei feţe bisericeşti, o părere care m-a surprins - nu prin eroarea ei, ci pur şi simplu prin efectul ei manipulator: "biserica nu a inventat Învierea, biserica a fost martoră la ea".
Sublinierea îmi aparţine. Oare cui se adresa călugărul respectiv? Oare despre ce "biserică" era vorba - când povestea biblică spune că primii apostoli, împreună cu Isus Christos, au rămas evrei până în ultima clipă a vieţii, fără să se dezică de IDENTITATEA lor şi de apartenenţa la o religie pe care doreau doar să o îmbunătăţească, să o aducă mai aproape de oameni?

Confuzii de acest fel sunt multe şi apar mereu într-o vreme în care biserica creştină însăşi - şi poate mai ales Ortodoxismul - este în căutarea unei identităţi. Care este profilul credinciosului român? Ce anume trebuie să ştie el - şi ce îi dezvăluie biserica?
Creştinismul a apărut, mai ales, ca o religie a speranţei pentru cei săraci, lipsiţi de speranţe şi de cunoaştere. Prea puţini erau cei care, acum 2000 de ani, ştiau să scrie şi să citească - situaţie perpetuată apoi până în Evul Mediu târziu, când tradiţia şcolilor greceşti din antichitatea precreştină a fost reluată de mănăstirile europene.
Oamenii săraci şi lipsiţi de educaţie aveau nevoie de o SPERANŢĂ. Şi cum speranţa nu prea avea cum să se împlinească în lumea reală, ea s-a născut dintr-un vis, în credinţa pentru o lume viitoare, mai bună şi mai dreaptă. Un dar minunat, care a fost purtat prin secole, chiar dacă numărul celor care aveau acces la carte şi învăţătură a crescut din ce în ce mai mult.
Creştinismul a dat multor popoare o IDENTITATE. Pe credinciosul simplu şi sicer, certurile dintre preoţii aparţinând diferitelor confesiuni creştine îl nedumeresc şi îl încurcă - dar el a învăţat, în timp, că "ceilalţi greşesc" şi că "doar el respectă dogma corectă".
Un mod simplu de a perpetua dezbinarea, neîncrederea şi ura.
De ce?

Portretul credinciosului ortodox român - majoritar - variază în funcţie de multe elemente. De la celebrul dicton "poporul român a fost creştin înainte de a fi român" până la superstiţiile (adesea locale) respectate obsesiv la sat, dar mai mult declarativ (şi mediatic) la oraş şi goana după mâncare şi băutură, totul converge către o confuzie generală care are prea puţin legătură cu credinţa sau tradiţia. La televizor se vorbeşte despre cât cumpără românii, despre consumul de miel şi bere sau vin pe cap de locuitor, se fac chiar statistici comparative cu alte naţii şi se numără turiştii de la mare şi de la munte. Preoţii se laudă cu numărul mare de credincioşi veniţi la slujbă, în bisericile care cresc mereu ca număr, în vreme ce numărul şcolilor şi al spitalelor este tot mai mic.

După mine, credincioşii români ar trebui împărţiţi cel puţin în trei categorii.

Mai întâi, sunt credincioşii vârstnici, săraci şi cu o educaţie precară (de cele mai multe ori NU din vina lor). Ei merg la biserică "pentru că aşa se face", se roagă sincer şi speră în lumea mai bună care va veni. Într-o Românie cu o populaţie care îmbătrâneşte rapid, numărul lor este în creştere. Pregătirea lor spirituală se reduce la post (adesea cu riscul distrugerii sănătăţii) şi la credinţa că vor "birui moartea" aflată tot mai aproape. Îşi mărturisesc păcatele deşi termenul este neclar, diferit pentru fiecare - de la mâncarea "de dulce" la cearta cu vecinul de peste gard. Lumea lor, din păcate, este strâmtă, pentru că nu au posibilitatea să vadă zarea. Pentru ei, credinţa este egală cu biserica, iar preotul este Dumnezeu pe pământ. Primesc cu bucurie pachetul de pomană, convinşi că a fost adus de Isus.

A doua categorie este aceea a oamenilor educaţi, de vârstă medie, pentru care credinţa reprezintă o stare de spirit. Ei întreabă, citesc, judecă şi gândesc. Adesea, relaţia lor cu divinitatea se consuma direct, în intimitate, nu neapărat prin intermedierea unui preot. Acceptă unele superstitii - conştient, ca parte a unei tradiţii care reprezintă propria lor identitate - dar le resping pe cele născute din exagerări. Ei ştiu că există liberul arbitru şi ştiu că au dreptul să aleagă. Implicarea în procesiunile sacre vine din dorinţa de comuniune, dar este lipsită de bigotismul supus şi înfricoşat al fundamentalistului inflexibil. Ei se duc la biserică pentru că aşa simt şi sunt adesea loviţi în propria imagine despre religie, atunci când, veniţi la biserică pentru a respecta tradiţia spoveedaniei, sunt alungaţi de un preot care le spune că nu aparţin de "biserica lui". Am vazut un astfel de caz cu ochii mei - şi nu încetează să mă uimească această atitudine rigidă. Preotul respectiv îi certa în cuvinte dure pe cei intraţi întâmplător în acea biserică - poate veneau de la muncă, poate simţiseră chiar în acel moment imboldul de a pătrunde în spaţiul sacru - spunându-le că nu au ce căuta acolo, că trebuie să aibă un duhovnic permanent, că numai la acela au voie să meargă - şi, mai ales, că "el nu are de gând să le dea binecuvântarea"...

A treia categorie este cel mai greu de definit. De ea aparţin, mai ales, politicienii deveniţi brusc credincioşi din ateii comunişti de odinioară. Cei care îşi fac cruci mari şi se aşează în primele rânduri în biserici, mai ales pentru că sunt căutaţi, cu ardoare, de camerele de televiziune. Lor li se adaugă "vedetele" zilei, starletele care, pentru scurtă vreme, lasă la o parte cuvintele murdare şi mişcările lascive din trupurile bine dotate cu silicon - expuse vederii şi chemând la plăceri deloc interzise, prin îmbrăcămintea sumară - totul pentru a-şi arăta pasiunea pentru post, rugăciune şi biserică. Sunt cei care fac din aşa-zisa credinţă un spectacol. Cu atitudini studiate, mimează credinţa şi fac audienţă. Vor fi şi ele, vedetele, prezente la biserică, pentru ca mai apoi să se retragă prin cluburi şi restaurante, să îşi umfle burţile şi să revină la ţinutele obişnuite şi depreinderile de fiecare zi, mulţumite că "s-au purificat" şi că li s-au iertat păcatele.

Credinţa este înţeleasă diferit de fiecare dintre aceste persoane. Regretabil este că, în lumea modernă, credinţa nu reuşeşte să ne mai apropie. Fiinţa umană este, în continuare, în căutarea mântuirii. Dogma nu ne mai sperie - ci doar ne face să ne punem întrebări. Un lucru este cert - am pierdut, în timp, legătura cu NATURA din care ne naştem, pe care nu o mai recunoaştem drept izvor al vieţii şi sens al creşterii. Creştinismul promite viaţa veşnică pentru oameni - dar nu şi pentru natura care ne înconjoară. Sau, poate, renaşterea ei este subînţeleasă?