Mai întâi, pe 22 septembrie, un nou concert Leonard Cohen. Minunea s-a repetat şi a treia oară iar magnificul Cohen a revenit la Bucureşti - de data asta în Piaţa Constituţiei - pentru încă un eveniment impresionant. 15000 de spectatori s-au înghesuit în preajma Casei Poporului, luminată şi ea feeric, pentru a-l asculta pe cel venit pentru a ne destăinui secretul celui mai recent album al său: "Old ideas".
Dar... s-a terminat prea repede - regulile zonei cereau o încheiere înainte de miezul nopţii, nu mai târziu, aşa că am fost privaţi de surprizele acelor "Encore" atât de iubite. În plus, destui spectatori nărăvaşi care au compromis, parţial, începutul spectacolului... dar şi întâlnirea, pentru mine, cu destui prieteni Coheniţi de care mă leagă ani buni de muzică bună...
Apoi, chiar a doua zi, câteva ore de relaxare la Muzeul Satului, la "Zilele Culturii Armene". M-am dus de curiozitate - dar şi din prietenie, simţindu-mă, astfel, mai aproape de prietenii mei armeni din America.
Dansuri, expoziţii de fotografii şi de obiecte cu specific armenesc, plus o cafea ca la carte... iată ingredientele unei duminici reuşite! Pe deasupra, vremea a ţinut cu noi şi ne-a dăruit un soare arzător, răsfăţ suprem în acest final de septembrie...
Ultima săptămână de vacanţă s-a dus prea repede, punctată din păcate de ceva probleme - o posibilă pistră la bilă care, în cele din urmă, s-a dovedit a fi "doar" ceva nisip la rinichi... Şi, mai ales, o primă "excursie" de bună voie la Urgenţă, pentru o ecografie de verificare; fiind cel mai apropiat spital, era şi cel mai sigur. Credeam că e prima dar şi ultima - însă zilele ce au urmat mi-au dovedit, din nefericire, contrariul...
În sfârşit, a venit şi prima zi de cursuri - de data aceasta, chiar pe 1 octombrie, cum rareori se întâmplă. Veselie, bucuria revederii cu studenţii şi colegii (la festivităţile de deschidere - SNSPA la Parlament, STI şi Master STI la noi, în Tei). Ziua promitea să se încheie liniştit, ca de obicei, dar... ghinion... bezna din curte la ora 19.30 şi o clipă de neatenţie s-au transformat într-un mic calvar ce încă nu s-a termnat. O căzătură pe partea dreaptă şi emoţia unei fracturi la braţ... o nouă "excursie" la Urgenţă, de data asta cu un grad mult mai ridicat de îngrijorare şi, în final, eu însămi arătând ca o semi-mumie, bandajată pe jumătate din corp şi dorindu-mi cu disperare să mă trezesc mai repede din acest vis urât...
Nu, din păcate nu era un vis. Şi uite-aşa, cu posibilităţile de mişcare limitate (dar şi cu marele noroc că sunt stângace, deci puteam să fac multe lucruri care altfel mi-ar fi fost imposibile... inclusiv să scriu la calculator cu o singură mână), am mai obţinut o săptămână de vacanţă "nesolicitată" şi, oricum, deloc plăcută.
Acum lucrurile stau mult mai bine, iar braţul meu drept are chiar o oarecare flexibilitate - departe, totuşi, de normal. Dar viaţa merge mai departe, iar la cursuri am vorbit mai mult şi am evitat scrisul, mi-am protejat mâna cât am putut şi mi-am văzut, după puteri, de treburi...
Pe 6 octombrie trebuia să merg la cimitir, pentru comemorarea de 3 luni a mamei... şi evident că nu am mai putut. Însă pietrarii mi-au făcut o surpriză extraordinară şi au terminat de refăcut (din temelii!!!) monumentul. Ieri am ajuns, în sfârşit, acolo şi am fost încântată. E frumos, durabil şi elegant - o nouă casă pentru părinţii mei... Sigur, aş fi preferat să nu fie nevoie... dar măcar port în suflet bucuria că le-am făcut un dar frumos... La primăvară am să plantez şi flori şi totul va fi "perfect"... Dar în suflet, în continuare, plutesc la fel de multe umbre...
Mâine este ziua mea. Prima aniversare fără mama. Fără cel mai important pilon al vieţii mele. Sigur, port cu mine mereu amintirile - dar şi acel nod în gât şi în piept care, uneori, se transformă în lacrimi. Nu e de-ajuns... Fiinţa vie şi plină de forţă lipseşte şi va lipsi mereu de-acum încolo.
Iar eu, de trei luni încoace, mă întreb mereu cine sunt de fapt...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu