PREZENTUL TRECUTULUI

De ceva vreme incoace suntem ademeniti cu articole, in presa scrisă sau online, cu emisiuni televizate glorificatoare şi - bineînţeles - cu multe comentarii de pe Facebook privind TRECUTUL MARE al naţiei române.
Nimic rău în asta, dacă se păstrează o limită.
Mi se pare, totuşi, că autorii - de vârste diferite - se uită prea mult în trecut şi ignoră faptul că valoarea se păstrează prin CONTINUITATE, nu doar prin declaraţii festiviste.

Mă bucur de fiecare dată când aflu de performanţele tinerilor liceeni la Olimpiade internaţionale. Doar că - obosită de trecut şi suspicioasă faţă de prezent - îmi pun întrebarea: ce vor face ei în VIITOR?
Exemplu: medalii de aur la Olimpiada internaţională de... aeronautică. O pasiune minunată - dar ce vor face când va veni timpul să-şi aleagă o carieră? Se vor angaja, TOŢI, la Observatorul Astronomic, pe un salariu de mizerie? Sau... îşi vor căuta dreptul la un viitor conform cu visele lor, la NASA?
Exemplele ar putea continua, desigur - cu ştiinţele exacte, limbile străine, biologia etc.... etc....

La un post de televiziune bântuit, în ultimul an, de acelaşi festivism aflăm că, în lumea largă, românii sunt cei mai buni - şi, mai ales, că ei fac ce fac "pentru România". Jurnalişti serioşi sunt puşi să scotocească toate ungherele pământului în căutare de "români".
Aceşti români prin naştere şi cetăţeni ai lumii prin valoare merită toată admiraţia - NU FESTIVISMUL GROTESC - pentru că au avut forţa şi îndrăzneala să-şi urmeze visul şi să găsească locul potrivit pentru a şi-l împlini.
Şi locul acela nu este, nicidecum, într-o ţară a vorbelor goale, a promisiunilor false, a furtului intelectual, a scamatoriilor politice nesfârşite sau a fricii de o sabie sau alta, de care scăpăm, răsuflând uşuraţi, coborând fruntea sau arcuind spinarea veşnicului Dinu Păturică.

Tot privind în trecut, uităm să trăim în prezent şi, mai ales, să ne construim - onest şi decent - viitorul. Ne amăgim cu iluzia grandorii în timp ce - fatalitate! vorba lui nenea Iancu - ne mulţumim cu puţinul rămas la "împărţeală". Visăm ce am fi putut să fim, în loc să găsim calea pentru a deveni ceea ce suntem în stare să fim.

Eroii de azi - şi ei chiar există - nu au nume în cartea de istorie (cea pe care, se ştie, o scriu aşa-zişii "învingători" ai zilei). Dar ei ne stau alături fără să ne ceară să le punem pe creştet aura meritată. Nu au nevoie de cuvinte bombastice şi de cele "15 minute" de celebritate televizată. Ei ştiu să râdă sau să plângă doar atunci când este cazul - fără emfază şi fără false pretenţii. Ei îşi amintesc mereu cine sunt - şi ne dăruiesc, nouă celorlalţi, o IDENTITATE a prezentului pe care noi alegem, de cele mai multe ori, să o ignorăm.

Sau... poate nu?