FOREVER YOUNG

... Acest titlu al unui cântec pe care îl fredonam, cu mulţi ani în urmă, îmi stă pe buze în ultimele săptămâni.

De câteva săptămâni încoace SONG-ul s-a întors, mai mult ca niciodată, în viaţa mea şi a noastră. Mai tineri sau mai puţin tineri, mai ezitanţi sau nu ... ne-am adunat din nou pentru repetiţii, în barul de la Preoteasa. Aproape acasă. Mărţişorul din acest an va fi altfel decât toate celelalte.

Cu câteva săptămâni în urmă, pe pagina de Facebook a foştilor membri ai grupului SONG a apărut un anunţ surprinzător: realizatoarea de televiziune Carmen Movileanu îndrăznea să viseze – iar în centrul proiectului ei de vis eram chiar noi. Cu o emisiune de 1 martie, ca o primă rază de soare adusă în dar pentru toţi cei care, cu ani în urmă, au iubit acest grup. Pentru Oanţă – pentru a alunga toate tristeţile de odinioară şi pentru ca o primăvară de suflet să le ia, măcar pentru o clipă, locul.

Dacă spun că, la prima întâlnire, îmi tremurau picioarele cred că nu se va mira nimeni. Probabil că şi alţii au simţit acelaşi lucru. Nu ştiam prea multe amănunte – doar o idee timidă care spera să prindă formă, dacă şi noi eram de acord. S-a vorbit mult în acea zi, pro şi contra – că nu se poate, că nu e timp, că vocile nu mai sunt la fel.... până când cineva a venit cu ideea „să cântăm ceva ca să ne mai înveselim puţin”. Şi am cântat – şi dintr-o dată, parcă ideea nu a mai părut aşa de imposibilă...

De câteva săptămâni încoace ne învingem cu toţii emoţiile, temerile şi răguşelile întâmplătoare şi revenim la repetiţii. Au fost câteva şi în Studioul Muzical de la TVR. Dar parcă tot Preoteasa ne atrage mai mult, ca un magnet. Şi trecem, de fiecare dată, pe lângă sala 11 în tăcere, ca să urcăm apoi ceva mai sus, în bar. Oanţă e pe acolo, sunt sigură de asta. Ne ascultă şi zâmbeşte. Nu, nimic nu e perfect. Dar imperfecţiunea cu suflet este oricând de preferat unei perfecţiuni fără viaţă...



Pe 1 martie 2014 vom intra iar în Televiziunea Română ca să cântăm live. Cu siguranţă că va fi un sentiment deosebit. Am strâns cu toţii aşa de multe amintiri încât mă tem că, odată deschis capacul, ele nu vor putea fi oprite. Şi nici lacrimile. Deşi ar trebui să zâmbim mai mult decât oricând – pentru că oamenii care contează ţin minte; şi pentru că vom fi din nou, pentru două ore (sau chiar mai mult) tineri, nebuni şi îndrăzneţi; şi pentru că lumea pământeană va fi din nou deschisă pentru a-l primi în mijlocul ei, din nou, pe Oanţă, cel veşnic tânăr; şi pentru că SONG-ul nu va muri niciodată.

Pe treptele de la Preoteasa, vreo şaizeci şi mai bine de „tineri” se grăbesc, de trei ori pe săptămână, spre repetiţie. Ne mai punem şi ochelarii ca să citim partiturile – de pe foi sau de pe tabletă; uneori ne mai scapă vocea – dar de fiecare dată există alături un alt umăr care să ajute.

Acesta este lucrul cel mai important pe care ni l-a lăsat Oanţă moştenire – dreptul la prietenie în spaţiul muzicii. Indiferent cine suntem dincolo de uşile sălii de repetiţie, indiferent dacă ne iubim sau nu (în primul rând pe noi înşine) în restul timpului, aici avem dreptul şi obligaţia să existăm în armonie. În muzică şi dincolo de ea.

Sâmbătă, 1 martie 2014, ora 14.00, TVR2. De ţinut minte. Pentru că acolo, la TVR, mă voi simţi, timp de două ore foarte intense, FOREVER YOUNG.

OGLINDA FACEBOOK

Adeseori m-am întrebat de unde vine această diversitate a opiniilor de pe Facebook; încrâncenarea cu care ne susţinem ideile şi opiniile (ale noastre sau ale altora) în loc să le punem în practică în viaţă; uşurinţa cu care arătăm că ne place orice – sau ne displace totul; apetenţa pentru o critică acerbă (indiferent dacă ne pricepem la subiectul în cauză sau nu) ori toleranţa faţă de greşelile flagrante; preluarea automată a opiniilor altora, pentru că doar ni se pare că seamănă cu ale noastre – deşi nu avem curaj să le exprimăm mai clar.

Facebook este, pentru fiecare dintre noi, o oglindă imperfectă, dar care ne reprezintă mai mult decât ne-am putea închipui. Un caleidoscop de idei şi sentimente, adesea exprimate frust, necizelat după criterii lingvistice exacte, pentru că nu mai este destul timp de gândire, pentru că lumea virtuală ne aşteaptă aici şi acum, pentru că secvenţa rapidă a informaţiilor noi nu are voie să ne lase în urmă faţă de ceilalţi participanţi impersonali la această cursă.

Facebook anulează posibilitatea discursului în spaţiul tradiţional, cu un auditoriu care ştie la ce să se aştepte. De aceea reacţiile sunt imediate, în funcţie de starea noastră de spirit din acel moment sau de parti-pris-uri deprinse mai de demult şi care, fără să ţtim, fac parte din noi.

Facebook îţi permite să ai preferinţe şi opinii – în artă, economie, politică şi orice altceva; te face să te imaginezi expert în pace, război şi constituţionalism. Nu ne mai arde de glumă decât foarte rar – constatatam, de curând, că doar vreo doi-trei dintre prietenii mei mai strecoară câte o glumă ici-colo. În rest, arborăm o seriozitate controlată care ne face mai mult rău decât bine, deşi ni se pare potrivită.
Facebook ne permite să ne manipulăm unii pe alţii – şi să o facem „pe faţă”, cum se spune. Poate că, dacă am fi faţă în faţă, nu am reuşi să ne modelăm unii pe alţii aşa cum o facem aici. Măcar pentru o clipă. Măcar pentru o zi. Adunăm cât mai multe „like”-uri ca să ne simţim mulţumiţi de noi înşine, încă o zi şi încă una.

Şi totuşi, în ciuda atâtor detalii care, la o privire mai atentă, ne-ar putea face să nu ne mai iubim la fel de mult, ne place Facebook. Întâlnirea cu prezentul activ nu mai poate fi întreruptă. Aflăm în timp real ceea ce părinţii noştri şi-ar fi dorit, cu siguranţă, să ştie chiar şi peste câteva zile. Avem dreptul să fim solidari cu cei care gândesc ca noi şi să arătăm tuturor acest lucru.

Zilele trecute îi spuneam unei prietene că, în ordine istorică: românul s-a născut poet, apoi tot românul a ajuns să se priceapă la fotbal; pe repede înainte, am devenit cu toţii experţi în politică – iar acum am ajuns să dăm „consultanţă” de constituţionalism şi altora... Şi totuşi, dacă privim atent, toate aceste opinii aruncate agresiv (doar în spaţiul virtual sau, mai rău, în presa scrisă şi transmisă, insistent, de la unul la altul, tot pe Facebook), cu pretenţii doctorale ce vor să vorbească despre cât de bine cunoaştem „legea” (de preferat, la alţii) ne amintesc cât de fragili suntem în faţa istoriei. O istorie care nu se vrea „încremenită” în convenţii – fie ele şi constituţionale.

Tema preferată a ultimelor zile, pe Facebook, este „dacă demiterea preşedintelui Ukrainei de către Parlament este constituţională sau nu.” De ce ne temem de a recunoaşte pe faţă „defectele” acelui sistem pe care încă îl mai numim „democraţie” şi care permite unui dictator impus de o forţă străină să stea liniştit până la final de mandat, ba chiar să mai dobândească încă unul, dacă îşi aranjează „cărţile” aşa cum trebuie? De ce ne e frică de o comparaţie cu România anului 2012? De ce nu recunoaştem că „legitimitatea” dispare complet atunci când acţiunile unui preşedinte se îndreaptă DOAR spre prorpiul interes de a-şi menţine puterea, călcând în picioare viaţa altor milioane de oameni – şi mai ales când ordonă împuşcarea propriilor cetăţeni?

Facebook nu oferă răspunsuri la astfel de întrebări. Cel puţin, nu unele „legitime” şi definitive. Şi totuşi, el ne oferă şansa de a schimba opinii într-un spaţiu infinit, imposibil de comparat cu orice aulă limitată din lumea reală.

Iar „oglinda” se modifică mereu. Creştem – poate chiar evoluăm. Sau nu. Iar în urmă rămân, pentru posteritatea virtuală, gândurile noastre exprimate fugar, ieri azi sau mâine, în speranţa că va exista cineva care să le bage în seamă.

OLIMPIADA MEA

Azi este ultima zi a Jocurilor Olimpice de iarnă 2014. Ar fi multe de spus – şi mai bune, şi mai puţin bune – dar am ales doar câteva amănunte dintr-un album întreg.

DESCHIDEREA: Ca de obicei, mult zgomot şi cheltuială, din motive de orgoliu. Poate că o parte din fondurile uriaşe cheltuite de organizatorii tuturor olimpiadelor pentru aceste festivităţi ar putea fi investiţi mai bine, în beneficiul sportivilor. Noi ne-am bucura de Jocuri la fel de mult, chiar şi în lipsa acestei grandori de tip hollywoodian...

COMPETIŢII PREFERATE: Greu de făcut un clasament. Topul este împărţit între ski alpin, patinaj viteză, ski fond, hochei. Poate cu un plus de bucurie pentru răsfăţul de la patinaj viteză – un sport prea puţin transmis în ultimii ani...
CE NU AM URMĂRIT: Curling. O fi fost el inventat de dragii mei scoţieni dar... pentru mine este o mare pierdere de vreme. Nici ‚mogulele’ nu le-am urmărit, iar la hochei feminin m-am uitat prea puţin, din lipsă de timp sau suprapunere peste altele.

O INVENŢIE NECESARĂ: Proba de patinaj artistic pe echipe. Singura care a meritat cu adevărat vizionarea cap-coadă. În rest, prea mult se repetă, la fiecare categorie, aceleaşi sărituri, aceleaşi rotiri, aceleaşi căzături... Cred totuşi că se cuvine o menţiune specială pentru Boleroul Carolinei Kostner şi pentru programul liber al americanilor, Meryl Davis şi Charlie White, la dans. Cu adevărat magic.

SURPRIZE MAI PUŢIN PLĂCUTE: Rezultatele norvegienilor la biatlon şi ski-fond, mult mai slabe decât aşteptările. Aksel Lund Svindal (cu tot cu fuga lui acasă, în ultimele zile de competiţie). Zăpada prea puţină. Toaletele cu comunicare directă. Fiţele lui Plushenko la proba masculină de patinaj. Nu vreau să comentez modul în care au fost umflate notele unei domnişoare din acelaşi sport care, desigur, merita o medalie – doar că nu pe aceea de aur. Austriecii la săriturile cu schiurile (deşi am fost prima care am spus că este un risc major pentru sănătatea lui că Morgi a fost selecţionat). Şi, mai ales... ora prea matinală a unor competiţii pe care mi-aş fi dorit să le văd. Reluările au fost oricum prea scurte şi prea puţine...

SURPRIZE PLĂCUTE: Lipsa (aproape totală) a ruşilor la aurul de la patinaj. Martin Fourcade. Sandro Viletta la super-combinată. Înfrângerea Rusiei de către SUA la hochei (în ciuda mitei bahice aduse de Putin...) şi apoi altă înfrângere, în faţa Finlandei, care i-a scos din lupta pentru aur.

CONFIRMĂRI: Darya Domraceva. Michaela Schiffrin. Germania la bob. Dario Cologna. Olandezii la patinaj viteză. Bode Miller cu (probabil ultima) medalie la Super-G. Canada la hochei (preferaţii mei!!!).

BUCURII DE SUFLET: Aurul câştigat de Ukraina la biatlon. Medalia lui Bode Miller.

MOMENTE AMUZANTE: Comentariile Alinei Alexoi la patinaj. Sigur, toţi greşim... dar unii prea insistă!

CE MAI RĂMÂNE: Finala la hochei (hai Canada!!!), proba cea mai grea de la ski-fond (50 km liber) şi finala la bob-4. Şi, desigur, festivitatea de închidere. Cu un Putin răscolit, probabil – pe de o parte de neîmplinirile din sport, pe de alta de frustrările politice. Sau, poate, nici nu va participa?
Mai rămân amintirile adunate în aceste două săptămâni în care am uitat aproape cu totul de ciondănelile politicii româneşti şi am devenit şi noi, în imaginaţie, participanţi la aceste Jocuri. Din fericire, competiţiile de iarnă vor mai continua pe canalele de sport... Şi comentariile se vor aduna.

Am pariat pe ceea ce ne-a plăcut. Uneori am învins, alteori am pierdut. E doar un joc şi trebuie luat ca atare. O formă de comunicare între prieteni – nicidecum o exprimare a orgoliilor. Iarna asta ne-a adunat mai mult decât de obicei – şi a fost frumos.

Să lăsăm, deci, cortina să cadă peste Sochi 2014. Să aşteptăm schimbările ce vor veni, inerent, în următorii patru ani. Şi, mai ales, să mulţumim SPORTULUI că ne face mai buni. Cel puţin aşa sper.