Adeseori m-am întrebat de unde vine această diversitate a opiniilor de pe Facebook; încrâncenarea cu care ne susţinem ideile şi opiniile (ale noastre sau ale altora) în loc să le punem în practică în viaţă; uşurinţa cu care arătăm că ne place orice – sau ne displace totul; apetenţa pentru o critică acerbă (indiferent dacă ne pricepem la subiectul în cauză sau nu) ori toleranţa faţă de greşelile flagrante; preluarea automată a opiniilor altora, pentru că doar ni se pare că seamănă cu ale noastre – deşi nu avem curaj să le exprimăm mai clar.
Facebook este, pentru fiecare dintre noi, o oglindă imperfectă, dar care ne reprezintă mai mult decât ne-am putea închipui. Un caleidoscop de idei şi sentimente, adesea exprimate frust, necizelat după criterii lingvistice exacte, pentru că nu mai este destul timp de gândire, pentru că lumea virtuală ne aşteaptă aici şi acum, pentru că secvenţa rapidă a informaţiilor noi nu are voie să ne lase în urmă faţă de ceilalţi participanţi impersonali la această cursă.
Facebook anulează posibilitatea discursului în spaţiul tradiţional, cu un auditoriu care ştie la ce să se aştepte. De aceea reacţiile sunt imediate, în funcţie de starea noastră de spirit din acel moment sau de parti-pris-uri deprinse mai de demult şi care, fără să ţtim, fac parte din noi.
Facebook îţi permite să ai preferinţe şi opinii – în artă, economie, politică şi orice altceva; te face să te imaginezi expert în pace, război şi constituţionalism. Nu ne mai arde de glumă decât foarte rar – constatatam, de curând, că doar vreo doi-trei dintre prietenii mei mai strecoară câte o glumă ici-colo. În rest, arborăm o seriozitate controlată care ne face mai mult rău decât bine, deşi ni se pare potrivită.
Facebook ne permite să ne manipulăm unii pe alţii – şi să o facem „pe faţă”, cum se spune. Poate că, dacă am fi faţă în faţă, nu am reuşi să ne modelăm unii pe alţii aşa cum o facem aici. Măcar pentru o clipă. Măcar pentru o zi. Adunăm cât mai multe „like”-uri ca să ne simţim mulţumiţi de noi înşine, încă o zi şi încă una.
Şi totuşi, în ciuda atâtor detalii care, la o privire mai atentă, ne-ar putea face să nu ne mai iubim la fel de mult, ne place Facebook. Întâlnirea cu prezentul activ nu mai poate fi întreruptă. Aflăm în timp real ceea ce părinţii noştri şi-ar fi dorit, cu siguranţă, să ştie chiar şi peste câteva zile. Avem dreptul să fim solidari cu cei care gândesc ca noi şi să arătăm tuturor acest lucru.
Zilele trecute îi spuneam unei prietene că, în ordine istorică: românul s-a născut poet, apoi tot românul a ajuns să se priceapă la fotbal; pe repede înainte, am devenit cu toţii experţi în politică – iar acum am ajuns să dăm „consultanţă” de constituţionalism şi altora... Şi totuşi, dacă privim atent, toate aceste opinii aruncate agresiv (doar în spaţiul virtual sau, mai rău, în presa scrisă şi transmisă, insistent, de la unul la altul, tot pe Facebook), cu pretenţii doctorale ce vor să vorbească despre cât de bine cunoaştem „legea” (de preferat, la alţii) ne amintesc cât de fragili suntem în faţa istoriei. O istorie care nu se vrea „încremenită” în convenţii – fie ele şi constituţionale.
Tema preferată a ultimelor zile, pe Facebook, este „dacă demiterea preşedintelui Ukrainei de către Parlament este constituţională sau nu.” De ce ne temem de a recunoaşte pe faţă „defectele” acelui sistem pe care încă îl mai numim „democraţie” şi care permite unui dictator impus de o forţă străină să stea liniştit până la final de mandat, ba chiar să mai dobândească încă unul, dacă îşi aranjează „cărţile” aşa cum trebuie? De ce ne e frică de o comparaţie cu România anului 2012? De ce nu recunoaştem că „legitimitatea” dispare complet atunci când acţiunile unui preşedinte se îndreaptă DOAR spre prorpiul interes de a-şi menţine puterea, călcând în picioare viaţa altor milioane de oameni – şi mai ales când ordonă împuşcarea propriilor cetăţeni?
Facebook nu oferă răspunsuri la astfel de întrebări. Cel puţin, nu unele „legitime” şi definitive. Şi totuşi, el ne oferă şansa de a schimba opinii într-un spaţiu infinit, imposibil de comparat cu orice aulă limitată din lumea reală.
Iar „oglinda” se modifică mereu. Creştem – poate chiar evoluăm. Sau nu. Iar în urmă rămân, pentru posteritatea virtuală, gândurile noastre exprimate fugar, ieri azi sau mâine, în speranţa că va exista cineva care să le bage în seamă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu