Patriarhul a plecat să caute un alt Macondo...
Ne-a părăsit pentru totdeauna Gabriel Garcia Marquez.
In ultima vreme pleacă prea mulţi oameni minunaţi dintre noi... şi cei care rămân în urma lor parcă nu ne mai aduc la fel de multă iubire...
Il descopeream pe Marquez prin adolescenţă - nu, nu cu "Un veac de singurătate" ci cu povestea candidei Eréndira, citită cu uimire într-o variantă franceză... Abia apoi au venit celelalte - şi toată lumea aceea miraculoasă creeată dintr-o singură întorsatură de condei.
Iar cercul s-a închis foarte de curând, când am citit pe nerăsuflate "Dragostea în vremea holerei" - romanul pe care îl ratasem la vremea dintâi şi în care am regăsit acelaşi strop de magie pe care mi-l aminteam de odinioară.
Pierdem câte o lume şi nu mai avem ce pune în loc.
Lumea de azi nu prea mai are timp de magie, cât timp ea mai există încă, lângă noi, aşteptând să o atingem.
Încă una dintre acele tristeţi pe care nu le poţi cuprinde în cuvinte. Şi totuşi nu pot să mă las pradă tentaţiei simpliste de a vorbi despre “veacul de singurătate” ce va să vină. Ar fi un loc comun – şi deloc adevărat. Eu cred că singuri sunt doar cei care nu l-au descoperit până acum şi cărora nu le-a însoţit trecerea de la copilărie la maturitate...
vineri, 18 aprilie 2014
joi, 10 aprilie 2014
Patricia
Rest in Peace, dear Patricia...
Cu ceva mai mult de o săptămână în urmă, Patricia Weitsman, profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Ohio, a pierdut bătălia cu leucemia.
A fost prima bătălie pierdută, după multe altele câştigate în cei câţiva ani de luptă cu o boală rară. Din păcate, aceasta a fost şi cea mai importantă...
Nu am cunoscut-o personal, deşi mi-aş fi dorit. E greu de ajuns în America. Dar în ultimii doi ani am corespondat frecvent şi chiar am vorbit la telefon, şi încet-încet am devenit prietene de departe. Mi-a dăruit una dintre cărţile ei, cu autograf. Mi-a luminat drumul prin domeniul complex al Teoriei Alianţelor. Mi-a fost sfătuitor şi, pot îndrăzni să spun, exemplu - pentru înţelepciunea sa, pentru cunoştinţele vaste în domeniu, pentru valoarea gândirii sale, dar şi pentru sensibilitate şi prietenia pe care mi-a arătat-o...
Nu demult, când i-am scris din nou (citea mailul acasă, se retrăsese de la universitate pentru tratament şi scria greu, oricât de multă plăcere i-ar fi făcut legătura cu prietenii, aşa cum mi-a spus) mi-a spus că este încrezătoare şi că speră să se refacă. I-am promis, din inimă, că mă voi ruga pentru ea. Şi chiar aşa am şi făcut, printre clipele de viaţă complicată pe care le trăiesc în ultima vreme...
Poate că nu m-am rugat destul. Ieri, când am aflat vestea dureroasă, am fost neom toată ziua. Nu am mai putut face nimic.
Poate că nu m-am rugat destul. La fel ca şi acum doi ani şi mai bine, când încă o aveam pe mama lângă mine - cu trupul şi mai puţin cu gândul. Poate că nu ştiu să mă rog aşa cum trebuie - sau ecoul lacrimilor mele nu s-a auzit suficient de tare. Atunci, cu mama încă alături, mă rugam printre lacrimi şi aş fi fost gata să dau orice ca să prelungesc timpul lângă ea...
În Talmud se spune că Dumnezeu vede lacrimile femeilor... pentru că ele sunt simbolul sacrificiului total. Lacrimile mele vin foarte greu de doi ani încoace. Plânsul se răsfrânge spre interior, spre locaşurile ascunse ale sufletului, dar doare la fel de mult. Lacrimile dor mult mai mult când nu poţi sau nu ştii să le laşi să-ţi curgă pe obraz...
Încă un om frumos a părăsit această lume. Sentimentul că am făcut parte dintre cei care au cunoscut-o îmi dă putere. Dar din nou mă întreb de ce oamenii frumoşi care ne luminează viaţa pleacă întotdeauna prea devreme...
Prea aproape de mine, alţi oameni frumoşi sunt tot mai copleşiţi de anii adunaţi în buletin. De ziua ei, am vizitat-o pe tanti Veronica. A împlinit 80 de ani şi îşi duce multele suferinţe - de trup şi de suflet - cu multă eleganţă. Încă mai poate - dar paşii ei sunt tot mai mici şi mai grei, sprijiniţi de baston. S-a bucurat mai mult de medicamentele pe care i le-am dăruit decât de vremea frumoasă de afară... Am băut împreună o cafea şi ne-am amintit de "vremurile bune" - şi de întâlnirile cu mama, de prietenia lor atât de frumoasă...
Totul face parte din viaţă. Suferinţele proprii pălesc întotdeauna în faţa suferinţei insuficient ascunse a celor pe care îi iubim. Şi mergem mai departe, încercând să nu ne gândim ce va fi mâine - pentru ei, dar şi pentru noi.
Să nu ne gândim...
Cu ceva mai mult de o săptămână în urmă, Patricia Weitsman, profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Ohio, a pierdut bătălia cu leucemia.
A fost prima bătălie pierdută, după multe altele câştigate în cei câţiva ani de luptă cu o boală rară. Din păcate, aceasta a fost şi cea mai importantă...
Nu am cunoscut-o personal, deşi mi-aş fi dorit. E greu de ajuns în America. Dar în ultimii doi ani am corespondat frecvent şi chiar am vorbit la telefon, şi încet-încet am devenit prietene de departe. Mi-a dăruit una dintre cărţile ei, cu autograf. Mi-a luminat drumul prin domeniul complex al Teoriei Alianţelor. Mi-a fost sfătuitor şi, pot îndrăzni să spun, exemplu - pentru înţelepciunea sa, pentru cunoştinţele vaste în domeniu, pentru valoarea gândirii sale, dar şi pentru sensibilitate şi prietenia pe care mi-a arătat-o...
Nu demult, când i-am scris din nou (citea mailul acasă, se retrăsese de la universitate pentru tratament şi scria greu, oricât de multă plăcere i-ar fi făcut legătura cu prietenii, aşa cum mi-a spus) mi-a spus că este încrezătoare şi că speră să se refacă. I-am promis, din inimă, că mă voi ruga pentru ea. Şi chiar aşa am şi făcut, printre clipele de viaţă complicată pe care le trăiesc în ultima vreme...
Poate că nu m-am rugat destul. Ieri, când am aflat vestea dureroasă, am fost neom toată ziua. Nu am mai putut face nimic.
Poate că nu m-am rugat destul. La fel ca şi acum doi ani şi mai bine, când încă o aveam pe mama lângă mine - cu trupul şi mai puţin cu gândul. Poate că nu ştiu să mă rog aşa cum trebuie - sau ecoul lacrimilor mele nu s-a auzit suficient de tare. Atunci, cu mama încă alături, mă rugam printre lacrimi şi aş fi fost gata să dau orice ca să prelungesc timpul lângă ea...
În Talmud se spune că Dumnezeu vede lacrimile femeilor... pentru că ele sunt simbolul sacrificiului total. Lacrimile mele vin foarte greu de doi ani încoace. Plânsul se răsfrânge spre interior, spre locaşurile ascunse ale sufletului, dar doare la fel de mult. Lacrimile dor mult mai mult când nu poţi sau nu ştii să le laşi să-ţi curgă pe obraz...
Încă un om frumos a părăsit această lume. Sentimentul că am făcut parte dintre cei care au cunoscut-o îmi dă putere. Dar din nou mă întreb de ce oamenii frumoşi care ne luminează viaţa pleacă întotdeauna prea devreme...
Prea aproape de mine, alţi oameni frumoşi sunt tot mai copleşiţi de anii adunaţi în buletin. De ziua ei, am vizitat-o pe tanti Veronica. A împlinit 80 de ani şi îşi duce multele suferinţe - de trup şi de suflet - cu multă eleganţă. Încă mai poate - dar paşii ei sunt tot mai mici şi mai grei, sprijiniţi de baston. S-a bucurat mai mult de medicamentele pe care i le-am dăruit decât de vremea frumoasă de afară... Am băut împreună o cafea şi ne-am amintit de "vremurile bune" - şi de întâlnirile cu mama, de prietenia lor atât de frumoasă...
Totul face parte din viaţă. Suferinţele proprii pălesc întotdeauna în faţa suferinţei insuficient ascunse a celor pe care îi iubim. Şi mergem mai departe, încercând să nu ne gândim ce va fi mâine - pentru ei, dar şi pentru noi.
Să nu ne gândim...
SONG, Televiziune, emotii
Pe 1 martie 2014 TVR2 a avut curajul să invite vechii membrii ai Grupului SONG pentru o emisiune de două ore. O întâlnire de suflet, cu cântece în direct, discuţii, surprize (legătura telefonică în direct cu Vasile Şirli, celebrul compozitor al la fel de celebrului film "Astfel" care ne-a adus un mare premiu la un festival internaţional de televiziune), poezie cu Tania Filip şi Roxana Guttman (Ionescu), folk cu Ducu Bertzi ...
A fost frumos. Cu emoţii mari. Tensiunea mea a explodat de-a binelea şi aproape că am leşinat în studio. Dar pana la urma am rezistat. Era prea frumos ca să stric tocmai eu totul...
Şi apoi, petrecere... ca în vremurile bune. Un restaurant în care noi am ocupat toate locurile, am cântat, am povestit, ne+am simţit din nou foarte tineri...
Şi, în plus, promisiuni despre un nou început al Grupului. Nu ştiu dacă mai vreau alte spectacole. Emoţia a fost mult prea mare şi nu aş vrea să simt din nou starea de atunci. A fost poate semnalul că vremea nu stă în loc şi că sănătatea trebuie protejată înainte de orice altceva.
Deocamdată facem repetiţii. Se vorbeşte de un spectacol în Aula de la Drept. Despre o asociaţie şi de protejarea numelui la OSIM. Fapte mari. Cine ştie? Poate se vor împlini toate. Şi eu voi sta cuminte în sală, ca orice spectator dedicat muzicii.
A fost frumos. Cu emoţii mari. Tensiunea mea a explodat de-a binelea şi aproape că am leşinat în studio. Dar pana la urma am rezistat. Era prea frumos ca să stric tocmai eu totul...
Şi apoi, petrecere... ca în vremurile bune. Un restaurant în care noi am ocupat toate locurile, am cântat, am povestit, ne+am simţit din nou foarte tineri...
Şi, în plus, promisiuni despre un nou început al Grupului. Nu ştiu dacă mai vreau alte spectacole. Emoţia a fost mult prea mare şi nu aş vrea să simt din nou starea de atunci. A fost poate semnalul că vremea nu stă în loc şi că sănătatea trebuie protejată înainte de orice altceva.
Deocamdată facem repetiţii. Se vorbeşte de un spectacol în Aula de la Drept. Despre o asociaţie şi de protejarea numelui la OSIM. Fapte mari. Cine ştie? Poate se vor împlini toate. Şi eu voi sta cuminte în sală, ca orice spectator dedicat muzicii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)