Patriarhul a plecat să caute un alt Macondo...
Ne-a părăsit pentru totdeauna Gabriel Garcia Marquez.
In ultima vreme pleacă prea mulţi oameni minunaţi dintre noi... şi cei care rămân în urma lor parcă nu ne mai aduc la fel de multă iubire...
Il descopeream pe Marquez prin adolescenţă - nu, nu cu "Un veac de singurătate" ci cu povestea candidei Eréndira, citită cu uimire într-o variantă franceză... Abia apoi au venit celelalte - şi toată lumea aceea miraculoasă creeată dintr-o singură întorsatură de condei.
Iar cercul s-a închis foarte de curând, când am citit pe nerăsuflate "Dragostea în vremea holerei" - romanul pe care îl ratasem la vremea dintâi şi în care am regăsit acelaşi strop de magie pe care mi-l aminteam de odinioară.
Pierdem câte o lume şi nu mai avem ce pune în loc.
Lumea de azi nu prea mai are timp de magie, cât timp ea mai există încă, lângă noi, aşteptând să o atingem.
Încă una dintre acele tristeţi pe care nu le poţi cuprinde în cuvinte. Şi totuşi nu pot să mă las pradă tentaţiei simpliste de a vorbi despre “veacul de singurătate” ce va să vină. Ar fi un loc comun – şi deloc adevărat. Eu cred că singuri sunt doar cei care nu l-au descoperit până acum şi cărora nu le-a însoţit trecerea de la copilărie la maturitate...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu