Patricia

Rest in Peace, dear Patricia...

Cu ceva mai mult de o săptămână în urmă, Patricia Weitsman, profesor de Ştiinţe Politice la Universitatea Ohio, a pierdut bătălia cu leucemia.
A fost prima bătălie pierdută, după multe altele câştigate în cei câţiva ani de luptă cu o boală rară. Din păcate, aceasta a fost şi cea mai importantă...

Nu am cunoscut-o personal, deşi mi-aş fi dorit. E greu de ajuns în America. Dar în ultimii doi ani am corespondat frecvent şi chiar am vorbit la telefon, şi încet-încet am devenit prietene de departe. Mi-a dăruit una dintre cărţile ei, cu autograf. Mi-a luminat drumul prin domeniul complex al Teoriei Alianţelor. Mi-a fost sfătuitor şi, pot îndrăzni să spun, exemplu - pentru înţelepciunea sa, pentru cunoştinţele vaste în domeniu, pentru valoarea gândirii sale, dar şi pentru sensibilitate şi prietenia pe care mi-a arătat-o...

Nu demult, când i-am scris din nou (citea mailul acasă, se retrăsese de la universitate pentru tratament şi scria greu, oricât de multă plăcere i-ar fi făcut legătura cu prietenii, aşa cum mi-a spus) mi-a spus că este încrezătoare şi că speră să se refacă. I-am promis, din inimă, că mă voi ruga pentru ea. Şi chiar aşa am şi făcut, printre clipele de viaţă complicată pe care le trăiesc în ultima vreme...

Poate că nu m-am rugat destul. Ieri, când am aflat vestea dureroasă, am fost neom toată ziua. Nu am mai putut face nimic.

Poate că nu m-am rugat destul. La fel ca şi acum doi ani şi mai bine, când încă o aveam pe mama lângă mine - cu trupul şi mai puţin cu gândul. Poate că nu ştiu să mă rog aşa cum trebuie - sau ecoul lacrimilor mele nu s-a auzit suficient de tare. Atunci, cu mama încă alături, mă rugam printre lacrimi şi aş fi fost gata să dau orice ca să prelungesc timpul lângă ea...

În Talmud se spune că Dumnezeu vede lacrimile femeilor... pentru că ele sunt simbolul sacrificiului total. Lacrimile mele vin foarte greu de doi ani încoace. Plânsul se răsfrânge spre interior, spre locaşurile ascunse ale sufletului, dar doare la fel de mult. Lacrimile dor mult mai mult când nu poţi sau nu ştii să le laşi să-ţi curgă pe obraz...

Încă un om frumos a părăsit această lume. Sentimentul că am făcut parte dintre cei care au cunoscut-o îmi dă putere. Dar din nou mă întreb de ce oamenii frumoşi care ne luminează viaţa pleacă întotdeauna prea devreme...

Prea aproape de mine, alţi oameni frumoşi sunt tot mai copleşiţi de anii adunaţi în buletin. De ziua ei, am vizitat-o pe tanti Veronica. A împlinit 80 de ani şi îşi duce multele suferinţe - de trup şi de suflet - cu multă eleganţă. Încă mai poate - dar paşii ei sunt tot mai mici şi mai grei, sprijiniţi de baston. S-a bucurat mai mult de medicamentele pe care i le-am dăruit decât de vremea frumoasă de afară... Am băut împreună o cafea şi ne-am amintit de "vremurile bune" - şi de întâlnirile cu mama, de prietenia lor atât de frumoasă...

Totul face parte din viaţă. Suferinţele proprii pălesc întotdeauna în faţa suferinţei insuficient ascunse a celor pe care îi iubim. Şi mergem mai departe, încercând să nu ne gândim ce va fi mâine - pentru ei, dar şi pentru noi.

Să nu ne gândim...