Ma uit in urma si, dintre toate figurile care mi-au marcat viata, una singura se desprinde intr-o aura de real si magic, de intrebari intotdeauna cu foarte multe raspunsuri, de fragilitate exterioara si o incredibila forta interioara.
Mircea Tatos.
Profesor temut si iubit, mentor si deschizator de drumuri pentru fiecare dintre cei care i-am fost invatacei. Mai presus de toate – un OM. Am mai spus-o si altadata, daca astazi sunt ceea ce sunt si mai ales asa cum sunt, cu spatele drept si cu constiinta faptului ca nu am facut niciodata compromisuri, asta i se datoreaza in cea mai mare parte lui.
Azi, dupa inmormantare, nu am avut liniste pana cand nu am aruncat cheile pe masa, cat colo. Un mic ritual cat o viata. Catalogul – aruncat si el spre catedra – lipsea, dar l-am intrezarit in minte, printre atatea amintiri care ard, dau viata si dor deopotriva.
Langa catafalc, intre atatia altii dintre cei carora le-a dedicat viata, zece adulti care, pentru cateva clipe, au redevenit copii. Stransi impreuna, unii intr-altii, ca si cum incercam sa regasim fluxul acela de energie nebuna care ne scurtcircuita la fiecare ora de engleza. Copiii lui de suflet – generatia Rosetti ‘75. Risipiti prin lume sau dincolo de ea, ne-am adunat din nou pentru o zi, ca sa fim langa el.
Cu vreo luna in urma, spuneam pe site-ul nostru, al liceenilor, ca nu mai stiu nimic despre el. Ca mi-e dor de Mircea Tatos. Ca sper din suflet sa nu fi fost plecata prea mult. Astazi, cineva mi-a spus ca a fost ca o presimtire. Eu i-as zice – ca o teama. O teama teribila ca lumea nu va mai fi la fel fara sa stim ca el exista si ca e bine.
Maine voi incepe sa invat cum e lumea fara Mircea Tatos. Fara Henry al nostru, zeu si tiran, care ne-a invatat sa fim, mai presus de orice, oameni.
Aseara, in noaptea care nu se mai termina si care nu voia sa-mi aduca somnul, mi-am amintit de ziua cand l-am anuntat ca plec intr-o excursie in Vest. Aveam 15 ani. S-a bucurat enorm – iar eu nu mi-am pus nicio clipa intrebarea de ce, dintre toti profesorii, doar el a fost cel caruia i-am anuntat vestea. Poate pentru ca stiam ca numai el putea sa se bucure sincer, deschis, fara rezerve. Aseara mi-am amintit si cealalta parte a discutiei, ca prin ceata. Te mai intorci? mi-a soptit, cu un zambet. Sigur ca da! i-am raspuns dintr-o suflare. Cred ca atunci nu i-am inteles intrebarea. Si acum ma gandesc ca poate am gresit ca am uitat de ea, in tot acest timp, cand as fi fost suficient de matura ca sa-i inteleg rostul.
Leopardi, Nietsche, Renata Tebaldi, Petrarca... Filosofie, cultura, muzica... Intre drills si micile discutii care apareau de nicaieri, si care apoi se prelungeau la nesfarsit, ignorand clopotelul si venirea altor profesori, ne bucuram ca respiram acelasi aer cu el si inghiteam cu lacomie fiecare cuvant, fiecare fraza care parea, de fiecare data, sa aiba valoarea unui aforism – vorba lui Radu Surdulescu.
Ultima data l-am vazut in 2005, la intalnirea aniversara a liceenilor. Fragil si emotionat, isi inghitea lacrimile in timp ce o sala intreaga i-a strigat numele, de zeci de ori, intr-un standing ovation care probabil i-a ranit pe unii dintre fostii profesori. Fericit ca ne vede, pe fiecare, rostindu-ne numele fara sa clipeasca, strangandu-ne in brate pe fiecare, bucurandu-se sincer (caci nimic din ce facea nu era altfel decat sincer) ca suntem din nou impreuna.
Apoi sus, in sala de clasa de odinioara, asteptandu-l sa revina de la A si apoi sa-l pastram doar pentru noi, cei de la E. Cei opt copii nebuni de odinioara, cei care nu am vrut cu niciun chip sa renuntam la el. Indiferent de efort, indiferent de risc. Era al nostru pentru totdeauna.
Un mesaj foarte recent al lui Tibi mi-a amintit cat de greu e sa privesti in urma si sa te gandesti ce ai fi putut sa faci. Mai ales atunci cand stii ca timpul pentru „ce va fi” s-a rupt iremediabil. Iti inghiti lacrimile si, omeneste, regreti.
Nu asta si-ar dori el de la noi. Nu regrete, ci bucuria clipelor care s-au strans, multe si nepretuite, mici bijuterii de viata pentru eternitate. Atatea cate au fost.
Mircea Tatos a plecat, dar ramane aici, langa noi, mereu. E stalpul nostru de curaj, putere, frumusete morala, lumina inteligentei niciodata ingenuncheate; invinsul invingator si, mai ales, omul cu sufletul plin de o nesfarsita dragoste si speranta pentru oameni.
vineri, 21 august 2009
miercuri, 19 august 2009
Consilierea psihologica este o gluma
De ceva vreme incoace, de cand sunt, cu voie-fara voie omul-pilon al mamei mele bolnave de Alzheimer, am auzit si citit in nenumarate randuri ca “membrii familiei” celui afectat ar trebui sa recurga la “consiliere psihologica”.
Suna pompos si, experienta din urma m-a convins, este o mare gogoasa.
Nimeni nu te pregateste cu adevarat pentru ce va urma. Psihologii despica, de fapt, in patru lucruri care s-au intamplat deja, care te-au lovit, te-au surprins, te-au infricosat sau situatii prin care nu credeai ca vei trece vreodata. Imagineaza-ti tu, cititorule potential, ca psihologul te anunta, din timp, ca va trebui, intr-o buna zi, sa faci „lectii de scris” cu mama ta. O face? Nu. Asteapta doar sa vii, smerit si ranit in profunzimea sufletului tau, sa ii povestesti „ce ai facut in acel moment” pentru ca, mai apoi, sa iti explice „daca ai facut bine sau nu”. Post factum. In timpul acesta, o lume intreaga pe care te bazai, pe care o stiai ca se invarte intr-un anumit sens, s-a daramat definitiv.
Oricat ai fi de puternic, astfel de momente te darama. Te darama si intelegerea faptului ca omul de langa tine se lupta sa reziste, nu vrea sa se dea batut si totusi nu are nicio sansa. Creierul ei, sau al lui, se deterioreaza progresiv, mai rapid sau mai lent, fara sanse de redresare.
Cand, in urma cu un an si jumatate, domnul dr. TL (pe care il respect enorm pentru tot ce mi-a spus atunci, cu infinita blandete) mi-a explicat (dupa ce a evitat sa imi arate tomografia mamei) ca unii dintre neuronii ei arata „ca niste flori ofilite”, m-am „ofilit” si eu. In cautare de explicatii logice, am cautat pe internet si am descoperit ca exact asa arata. Imagini la microscop, stiinta rece si nemiloasa. Mi-a mai spus sa nu ii refuz nimic. Asta mi-a sunat in urechi ca o decizie implacabila a sortii. Cat timp mai am? Destul, mi-a spus el. Dar schimbarile pot sa se produca in fiecare clipa, pe neasteptate.
Ce schimbari? Prea putine detalii. Le descopar singura, dureros, aproape in fiecare zi. In clipele cand incearca sa imi spuna ceva si isi gaseste cu greu cuvintele potrivite. Si totusi le are in suflet – doar mintea refuza sa le de forma, si o vad si simt suferind ca nu stie cum sa le exprime. In clipele cand nu stie ce obiect de imbracaminte sa puna mai intai – si cand incurca ordinea „fireasca” fara sa-si dea seama. In clipele cand iesim la plimbare si, dintr-o data, se simte pierduta pentru ca nu mai stie unde se afla. In pasii marunti, nesiguri, din ce in ce mai nesiguri, in strangerea mainii ei pe bratul meu care ii da incredere. In suspiciunea cu care priveste pastilele pe care trebuie sa i le dau – garantia pentru mine ca acest chin oribil la care o supun, fara voia ei sau a mea, se va prelungi la nesfarsit. In perioadele de somn care, uneori, par ca nu se mai termina, in care ma duc mereu, cu sufletul strans, in dormitorul ei in speranta ca s-a trezit si ca se simte "mai bine". In clipele in care mesteca, la nesfarsit, o bucatica de carne pe care nu mai stie sa o inghita. Sau nu vrea. In obsesia pentru LUMINA, in orice forma a ei – lumina strazii, soarele, televizorul, firmele luminoase ce se zaresc pe geam, seara, lampa de langa pat. In aviditatea si lacomia cu care imi fura energia, intr-o disperata (si inconstienta) lupta pentru a rezista. In sarutul trist pe poza tatei, pe care o strange in brate, cu un dor nesfarsit pentru iubirea ei, trecuta in cealalta lume acum mai bine de 30 de ani. In frisonul de frig, la peste 30 de grade in plina vara, sau in refuzul de a reactiona la stimulii de care altadata se lega intreaga ei viata – prezenta prietenilor, telefoanele (din ce in ce mai rare...), cadourile sau florile primite la ocazii...
Prietenii de o viata dispar incet-incet. Nici pentru asta nu te pregateste nimeni. Lumea se retrage in carapace, evita contactul cu un bolnav, de parca ar exista riscul de a se molipsi. La un moment dat, constati ca suferi singur si ca o mare parte dintre cei care faceau coada la usa ta isi gasesc, brusc, alte lucruri mai bune de facut. Te judeca pentru ca „nu dai un telefon”, fara sa se gandeasca la faptul ca relatia cu un astfel de bolnav te seaca de orice resurse si ca, adesea, esti prea obosit ca sa mai formezi un numar de telefon si sa sustii o conversatie calata pe normele diplomatice. Ca astepti sa vezi daca cei din jur se intreaba, macar in treacat, ce mai face prietenul in cauza. Si constati, la fel de dureros, ca au uitat. Ca si-au gasit alte ocupatii, care sa-i pastreze conectati la lumea „reala”, sigura, fara suferinte.
Lumea ma intreaba de ce nu mai am, in ultima vreme, „viata personala". De ce nu mai sunt la fel de prezenta la intalniri, socializari, distractii, excursii, de ce nu mai „evadez” ca altadata. Cei care au langa ei, ca mine, pe cineva drag care sufera astfel probabil ca ma inteleg foarte bine. Cum sa evadezi, cand nu exista nimeni care sa isi sacrifice cateva ore pentru a sta alaturi unui om „cu nevoi speciale”?
Si cum sa-ti triesti viata, cand viata celui de langa tine se scurge incet, implacabil, si tu nu poti face nimic ca sa-l salvezi?
Suntem egoisti. Vrem sa-i tinem langa noi chiar si atunci cand ei vor sa se indeparteze de noi. Nu fizic, ci mental. De o viata incercam sa rup tesatura de fire pe care a creeat-o mama in jurul meu, si din care am avut intotdeauna sentimentul ca nu am scapare. Acum, dintr-o data, imi dau seama ca nu mai vreau sa se rupa.
Maturizare? Intelepciune? Sacrificiu din dragoste? FRICA? Nu stiu ce nume ar trebui sa-i dau acestei stari. Sau poate ca este simpla intelegere a esentialului care ne defineste ca oameni.
Exista oameni care, in spirit pur mioritic, se complac in stupidul dicton al „crucii implacabile”. Mi se pare o prostie. Toate expresiile astea bisericesti bune doar pentru babe bigote distrug orice sentiment profund de comuniune cu acel flux energetic imuabil caruia ne place sa ii spunem „divinitate”. Daca o faci „pentru ca asta ti-e crucea pe care trebuie sa o porti”, mai bine renunti.
Sigur, e convenabil sa dai vina pe un concept fara forma, dar realitatea e cu totul alta. Ori o faci pentru ca simti, ori nu o mai faci deloc. Aici nu e spatiu pentru „datorie” - si chiar si greselile pe care le faci de-a lungul drumului anevoios langa cel bolnav inseamna ca ai mai invatat ceva despre tine. Esti – sau nu esti – OM. Cu bune si cu rele. Nu e o datorie – e ceva normal si uman. Daca vine dinlauntru. Incet-incet, inveti sa inlocuiesti tipetele cu un zambet, revolta cu rabdare si iti ascunzi lacrimile sub perna pregatita pentru somn. Mai e timp, iti spui, aproape pregatit pentru urmatoarea „greseala”.
Fara psiholog. Fara consiliere.
Si, mai ales, foarte singur – oricat de multi ar fi cei din jurul tau.
Suna pompos si, experienta din urma m-a convins, este o mare gogoasa.
Nimeni nu te pregateste cu adevarat pentru ce va urma. Psihologii despica, de fapt, in patru lucruri care s-au intamplat deja, care te-au lovit, te-au surprins, te-au infricosat sau situatii prin care nu credeai ca vei trece vreodata. Imagineaza-ti tu, cititorule potential, ca psihologul te anunta, din timp, ca va trebui, intr-o buna zi, sa faci „lectii de scris” cu mama ta. O face? Nu. Asteapta doar sa vii, smerit si ranit in profunzimea sufletului tau, sa ii povestesti „ce ai facut in acel moment” pentru ca, mai apoi, sa iti explice „daca ai facut bine sau nu”. Post factum. In timpul acesta, o lume intreaga pe care te bazai, pe care o stiai ca se invarte intr-un anumit sens, s-a daramat definitiv.
Oricat ai fi de puternic, astfel de momente te darama. Te darama si intelegerea faptului ca omul de langa tine se lupta sa reziste, nu vrea sa se dea batut si totusi nu are nicio sansa. Creierul ei, sau al lui, se deterioreaza progresiv, mai rapid sau mai lent, fara sanse de redresare.
Cand, in urma cu un an si jumatate, domnul dr. TL (pe care il respect enorm pentru tot ce mi-a spus atunci, cu infinita blandete) mi-a explicat (dupa ce a evitat sa imi arate tomografia mamei) ca unii dintre neuronii ei arata „ca niste flori ofilite”, m-am „ofilit” si eu. In cautare de explicatii logice, am cautat pe internet si am descoperit ca exact asa arata. Imagini la microscop, stiinta rece si nemiloasa. Mi-a mai spus sa nu ii refuz nimic. Asta mi-a sunat in urechi ca o decizie implacabila a sortii. Cat timp mai am? Destul, mi-a spus el. Dar schimbarile pot sa se produca in fiecare clipa, pe neasteptate.
Ce schimbari? Prea putine detalii. Le descopar singura, dureros, aproape in fiecare zi. In clipele cand incearca sa imi spuna ceva si isi gaseste cu greu cuvintele potrivite. Si totusi le are in suflet – doar mintea refuza sa le de forma, si o vad si simt suferind ca nu stie cum sa le exprime. In clipele cand nu stie ce obiect de imbracaminte sa puna mai intai – si cand incurca ordinea „fireasca” fara sa-si dea seama. In clipele cand iesim la plimbare si, dintr-o data, se simte pierduta pentru ca nu mai stie unde se afla. In pasii marunti, nesiguri, din ce in ce mai nesiguri, in strangerea mainii ei pe bratul meu care ii da incredere. In suspiciunea cu care priveste pastilele pe care trebuie sa i le dau – garantia pentru mine ca acest chin oribil la care o supun, fara voia ei sau a mea, se va prelungi la nesfarsit. In perioadele de somn care, uneori, par ca nu se mai termina, in care ma duc mereu, cu sufletul strans, in dormitorul ei in speranta ca s-a trezit si ca se simte "mai bine". In clipele in care mesteca, la nesfarsit, o bucatica de carne pe care nu mai stie sa o inghita. Sau nu vrea. In obsesia pentru LUMINA, in orice forma a ei – lumina strazii, soarele, televizorul, firmele luminoase ce se zaresc pe geam, seara, lampa de langa pat. In aviditatea si lacomia cu care imi fura energia, intr-o disperata (si inconstienta) lupta pentru a rezista. In sarutul trist pe poza tatei, pe care o strange in brate, cu un dor nesfarsit pentru iubirea ei, trecuta in cealalta lume acum mai bine de 30 de ani. In frisonul de frig, la peste 30 de grade in plina vara, sau in refuzul de a reactiona la stimulii de care altadata se lega intreaga ei viata – prezenta prietenilor, telefoanele (din ce in ce mai rare...), cadourile sau florile primite la ocazii...
Prietenii de o viata dispar incet-incet. Nici pentru asta nu te pregateste nimeni. Lumea se retrage in carapace, evita contactul cu un bolnav, de parca ar exista riscul de a se molipsi. La un moment dat, constati ca suferi singur si ca o mare parte dintre cei care faceau coada la usa ta isi gasesc, brusc, alte lucruri mai bune de facut. Te judeca pentru ca „nu dai un telefon”, fara sa se gandeasca la faptul ca relatia cu un astfel de bolnav te seaca de orice resurse si ca, adesea, esti prea obosit ca sa mai formezi un numar de telefon si sa sustii o conversatie calata pe normele diplomatice. Ca astepti sa vezi daca cei din jur se intreaba, macar in treacat, ce mai face prietenul in cauza. Si constati, la fel de dureros, ca au uitat. Ca si-au gasit alte ocupatii, care sa-i pastreze conectati la lumea „reala”, sigura, fara suferinte.
Lumea ma intreaba de ce nu mai am, in ultima vreme, „viata personala". De ce nu mai sunt la fel de prezenta la intalniri, socializari, distractii, excursii, de ce nu mai „evadez” ca altadata. Cei care au langa ei, ca mine, pe cineva drag care sufera astfel probabil ca ma inteleg foarte bine. Cum sa evadezi, cand nu exista nimeni care sa isi sacrifice cateva ore pentru a sta alaturi unui om „cu nevoi speciale”?
Si cum sa-ti triesti viata, cand viata celui de langa tine se scurge incet, implacabil, si tu nu poti face nimic ca sa-l salvezi?
Suntem egoisti. Vrem sa-i tinem langa noi chiar si atunci cand ei vor sa se indeparteze de noi. Nu fizic, ci mental. De o viata incercam sa rup tesatura de fire pe care a creeat-o mama in jurul meu, si din care am avut intotdeauna sentimentul ca nu am scapare. Acum, dintr-o data, imi dau seama ca nu mai vreau sa se rupa.
Maturizare? Intelepciune? Sacrificiu din dragoste? FRICA? Nu stiu ce nume ar trebui sa-i dau acestei stari. Sau poate ca este simpla intelegere a esentialului care ne defineste ca oameni.
Exista oameni care, in spirit pur mioritic, se complac in stupidul dicton al „crucii implacabile”. Mi se pare o prostie. Toate expresiile astea bisericesti bune doar pentru babe bigote distrug orice sentiment profund de comuniune cu acel flux energetic imuabil caruia ne place sa ii spunem „divinitate”. Daca o faci „pentru ca asta ti-e crucea pe care trebuie sa o porti”, mai bine renunti.
Sigur, e convenabil sa dai vina pe un concept fara forma, dar realitatea e cu totul alta. Ori o faci pentru ca simti, ori nu o mai faci deloc. Aici nu e spatiu pentru „datorie” - si chiar si greselile pe care le faci de-a lungul drumului anevoios langa cel bolnav inseamna ca ai mai invatat ceva despre tine. Esti – sau nu esti – OM. Cu bune si cu rele. Nu e o datorie – e ceva normal si uman. Daca vine dinlauntru. Incet-incet, inveti sa inlocuiesti tipetele cu un zambet, revolta cu rabdare si iti ascunzi lacrimile sub perna pregatita pentru somn. Mai e timp, iti spui, aproape pregatit pentru urmatoarea „greseala”.
Fara psiholog. Fara consiliere.
Si, mai ales, foarte singur – oricat de multi ar fi cei din jurul tau.
joi, 6 august 2009
Incalzire - sau racire globala?
De multa vreme au inceput sa ma agaseze teoriile apocaliptice axate pe contributia societatii moderne la incalzirea globala. Sute de “studii de la universitati de prestigiu” – cu finantari impresionante, desigur – se chinuie sa ne explice ca nu trebuie sa mai folosim masina, nu trebuie sa mai consumam combustibili fosili, nu trebuie sa ne mai dam cu spray deodorant, nu trebuie sa facem industrie si, in general, ca trebuie sa revenim la o viata preferential pastorala care sa asigure viata planetei.
Toate bune si frumoase – excesele vieti moderne sunt, in fond, un fapt confirmat. Dar teoreticienii si organizatiile in cauza se gandesc intr-adevar la viata planetei sau incearca doar sa gaseasca o modalitate de a stopa acumularile financiare ale unor mari corporatii de profil? De exemplu, speriind locuitorii planetei cu ceea ce, de cateva decenii, a evoluat de la o palida teorie (cea a gaurii din stratul de ozon) la o adevarata religie urbana, una in care, totusi, Zeul Suprem lipseste?
Cand un grup de cercetatori britanici – probabil fara suportul financiar al celor care platesc ca sa se confirme o idee deja prestabilita, nu ca sa se descopere ceva nou – au afirmat ca, din punct de vedere cantitativ, bioxidul de carbon emanat prin flatulatiile bovinelor il depaseste, la nivel planetar, de cateva zeci de ori, pe cel emanat ca urmare a activitatilor industriale umane, reactiile negative au fost aproape violente.
Acum ceva vreme, discutam cu niste prieteni despre rau-famatul bioxid de carbon: cum poate fi diabolizat acest gaz care, la urma urmelor, este fundamental pentru fotosinteza – adica insusi metabolismul a ceea ce numim “plamanul verde” al planetei? Cum poate fi el atat de bun pentru tot ceea ce este verde, si totusi atat de rau? Dumnezeu si diavol in acelasi timp? Mi se pare in continuare o aberatie, una dintre acelea din categoria "Untul nu e bun - mancati margarina!" (prin anii '80) pentru ca, peste 20 de ani, sa se strige cu aceeasi incrancenare: “Margarina e cancerigena! Mancati numai unt!”. Mai sunt si altele – “Mancati carne de porc! E cea mai buna – e carne alba!” se declama in America sfarsitului anilor ’90. Poate de la grasime, am ripostat eu, primind in schimb zeci de priviri reprobatoare...
Acum insa prinde contur, din ce in ce mai mult, o opinie stiintifica al carei profesionalism este de necontestat; americani si australieni deopotriva vorbesc astazi despre racirea globala si, mai important, definesc incalzirea si racirea globala drept fenomene naturale, firesti, cu aparitie ciclica. Perioada medievala, de exemplu, a cunoscut ceea ce s-a numit “era medievala calda” si apoi “mica era glaciara”. In vremurile acelea nu exista industrie, nu existau masini care sa consume in exces combustibilul fosil. S-a crezut probabil ca lumea va disparea. Si totusi, dupa cateva sute de ani, suntem tot aici, cu bunele si cu relele noastre. Iar procesul de evolutie ciclica a planetei noastre continua.
Nu zic ca ar trebui sa fim indiferenti la natura care ne inconjoara. Dimpotriva. Pentru mine, cei care distrug natura sunt niste criminali, care ar trebui pedepsiti ca atare. Fara mila. Dar, a exacerba – cu largi efecte dramatice – vina omului in mersul naturii mi se pare o prostie nemasurata. Planeta stie sa se apere de tot. Inclusiv de noi. O face ciclic, asa cum a facut-o mereu, doar ca in alte vremuri nu exista televiziune care sa pastreze totul in memoria peliculei si nu exista internet, pentru ca orice furtuna sa poata deveni un pretext de telenovela jurnalistica.
Acum vreo doi ani traduceam un volum explicativ al unor norme europene, volum menit sa ii incurajeze pe tineri sa "protejeze rezervele planetei." Cum sunau normele respective? Ceausescu ar fi fost incantat: "cand iesiti dintr-o camera, stingeti lumina"; “nu lasati apa sa curga in timp ce va frecati cu sapun”; “adunati ziarele si cartoanele inutile din casa si transportati-le la un centru de colectare si refolosire”. Mai erau destule, intre care mersul in comun cu masina, cu schimbul; numere pare si impare care sa circule alternativ; economisirea apei – “nu consumati exagerat apa la dus”, sau “nu spalati farfuriile la apa curenta, ci intr-un recipient”.
Si inca ceva: “nu aruncati mancarea ramasa – sunt atatia oameni in lume care sufera de foame". De acord, dar daca nu arunc mancarea inseamna ca ei nu vor mai suferi de foame?!? Sau, la un alt capitol, daca oamenii”din Africa nu au destula apa, cum ar putea sa ii ajute restrictia mea la apa de la dus? O cara cineva pana acolo?!?
Toate cele de mai sus au pornit de la o stire (oarecum minimalizata) transmisa de canalele de televiziune, avand la baza cercetarile lui Don Easterbrook si ale altor cercetatori (vezi si http://wattsupwiththat.com/2008/12/29/don-easterbrooks-agu-paper-on-potential-global-cooling/ ). Am gasit pe Internet o multime de articole interesante pe aceeasi tema. In orice caz, sper sa nu inceapa o noua euforie telenovelistica pe tema “opriti racirea globala!”, de genul celei axate pe incalzirea globala, din ultimii ani...
Toate bune si frumoase – excesele vieti moderne sunt, in fond, un fapt confirmat. Dar teoreticienii si organizatiile in cauza se gandesc intr-adevar la viata planetei sau incearca doar sa gaseasca o modalitate de a stopa acumularile financiare ale unor mari corporatii de profil? De exemplu, speriind locuitorii planetei cu ceea ce, de cateva decenii, a evoluat de la o palida teorie (cea a gaurii din stratul de ozon) la o adevarata religie urbana, una in care, totusi, Zeul Suprem lipseste?
Cand un grup de cercetatori britanici – probabil fara suportul financiar al celor care platesc ca sa se confirme o idee deja prestabilita, nu ca sa se descopere ceva nou – au afirmat ca, din punct de vedere cantitativ, bioxidul de carbon emanat prin flatulatiile bovinelor il depaseste, la nivel planetar, de cateva zeci de ori, pe cel emanat ca urmare a activitatilor industriale umane, reactiile negative au fost aproape violente.
Acum ceva vreme, discutam cu niste prieteni despre rau-famatul bioxid de carbon: cum poate fi diabolizat acest gaz care, la urma urmelor, este fundamental pentru fotosinteza – adica insusi metabolismul a ceea ce numim “plamanul verde” al planetei? Cum poate fi el atat de bun pentru tot ceea ce este verde, si totusi atat de rau? Dumnezeu si diavol in acelasi timp? Mi se pare in continuare o aberatie, una dintre acelea din categoria "Untul nu e bun - mancati margarina!" (prin anii '80) pentru ca, peste 20 de ani, sa se strige cu aceeasi incrancenare: “Margarina e cancerigena! Mancati numai unt!”. Mai sunt si altele – “Mancati carne de porc! E cea mai buna – e carne alba!” se declama in America sfarsitului anilor ’90. Poate de la grasime, am ripostat eu, primind in schimb zeci de priviri reprobatoare...
Acum insa prinde contur, din ce in ce mai mult, o opinie stiintifica al carei profesionalism este de necontestat; americani si australieni deopotriva vorbesc astazi despre racirea globala si, mai important, definesc incalzirea si racirea globala drept fenomene naturale, firesti, cu aparitie ciclica. Perioada medievala, de exemplu, a cunoscut ceea ce s-a numit “era medievala calda” si apoi “mica era glaciara”. In vremurile acelea nu exista industrie, nu existau masini care sa consume in exces combustibilul fosil. S-a crezut probabil ca lumea va disparea. Si totusi, dupa cateva sute de ani, suntem tot aici, cu bunele si cu relele noastre. Iar procesul de evolutie ciclica a planetei noastre continua.
Nu zic ca ar trebui sa fim indiferenti la natura care ne inconjoara. Dimpotriva. Pentru mine, cei care distrug natura sunt niste criminali, care ar trebui pedepsiti ca atare. Fara mila. Dar, a exacerba – cu largi efecte dramatice – vina omului in mersul naturii mi se pare o prostie nemasurata. Planeta stie sa se apere de tot. Inclusiv de noi. O face ciclic, asa cum a facut-o mereu, doar ca in alte vremuri nu exista televiziune care sa pastreze totul in memoria peliculei si nu exista internet, pentru ca orice furtuna sa poata deveni un pretext de telenovela jurnalistica.
Acum vreo doi ani traduceam un volum explicativ al unor norme europene, volum menit sa ii incurajeze pe tineri sa "protejeze rezervele planetei." Cum sunau normele respective? Ceausescu ar fi fost incantat: "cand iesiti dintr-o camera, stingeti lumina"; “nu lasati apa sa curga in timp ce va frecati cu sapun”; “adunati ziarele si cartoanele inutile din casa si transportati-le la un centru de colectare si refolosire”. Mai erau destule, intre care mersul in comun cu masina, cu schimbul; numere pare si impare care sa circule alternativ; economisirea apei – “nu consumati exagerat apa la dus”, sau “nu spalati farfuriile la apa curenta, ci intr-un recipient”.
Si inca ceva: “nu aruncati mancarea ramasa – sunt atatia oameni in lume care sufera de foame". De acord, dar daca nu arunc mancarea inseamna ca ei nu vor mai suferi de foame?!? Sau, la un alt capitol, daca oamenii”din Africa nu au destula apa, cum ar putea sa ii ajute restrictia mea la apa de la dus? O cara cineva pana acolo?!?
Toate cele de mai sus au pornit de la o stire (oarecum minimalizata) transmisa de canalele de televiziune, avand la baza cercetarile lui Don Easterbrook si ale altor cercetatori (vezi si http://wattsupwiththat.com/2008/12/29/don-easterbrooks-agu-paper-on-potential-global-cooling/ ). Am gasit pe Internet o multime de articole interesante pe aceeasi tema. In orice caz, sper sa nu inceapa o noua euforie telenovelistica pe tema “opriti racirea globala!”, de genul celei axate pe incalzirea globala, din ultimii ani...
luni, 3 august 2009
Lista cu numere
Sunt epuizata. In dimineata/ziua asta am stat 4 ore sa imi astept randul pentru a lua o adeverinta de asigurat, fara care mama nu poate primi medicamentele gratuite de Alzheimer in urmatorul an. Adeverinta e valabila un an. La anul, probabil, voi sta din nou la rand (cu liste!) ca sa depun “dosarul” (pentru care voi alerga iar vreo 2 saptamani), iar apoi din nou tot la rand (si tot cu liste, cu nebuni care se scoala la 4 dimineata ca sa se inscrie intre primii, la un birou care oricum se deschide la 8.30) pentru ridicare.
Azi aveam numarul 373. Dupa mine (la ora 14.30) mai urmau sa intre doar vreo 5-10 si apoi se inchidea biroul. Afara erau inca vreo doua sute care... sperau.
Puhoi de batrani – desigur - invatati de multe decenii sa stea ca la lapte, sa schimbe o vorba (cred ca sunt masochisti absolutzi, nu exista o aneantizare morala mai profunda decat sa te lasi calcat in picioare si sa iti mai si placa...) si sa se bucure cu atat mai mult, cu cat coada e mai mare. Te abordeaza tiptil, ca pisicile flamande care testeaza terenul, sa vada daca le esti dusman, sau daca au sansa sa le arunci o bucata de carne. Te provoaca la vorba, mai arunca si cate o umbra de suferinta in discutie, urmata de fiecare data de celebrul “ei, ce sa-i facem, maica, asta este...” Se inghesuie la usa, cate treizeci o data, nu conteaza ca tipu’ care striga lista a ajuns abia la 120, iar ei sunt departe, pe la 300... Dau din coate, zambesc tamp, pun totul pe seama batranetzii careia trebuie sa ii tolerezi orice. Se iau la cearta intre ei, dar asta e doar o piesa de teatru, asa, ca sa isi mai alunge plictiseala. Se lupta pentru un loc pe una dintre cele patru banci (pe care nu incap, in total, mai mult de 10 persoane, cu bunavointa si strans din dintzi), sau se risipesc prin curticica nu prea mare, pe pietre, pervaze de ferestre joase, sau pur si simplu pe pamant, la umbra unui copac.
Liste, liste, liste... suntem o tara de nebuni patentati pe liste, mai ramane sa facem liste si la urcatul in autobuzul aproape plin. Sau la ziarul de dimineatza. Coada cu liste a devenit un nucleu de comunicare, pentru o mare familie de frustrati multumiti ca sunt frustrati, de slugi fericite ca slugaresc pe la usi de spitale, de pomanagii care se baga in fatza in sperantza ca “prind” un numar mai sus, ca pacalesc pe cineva, ca mint destul de convingator, ca suferintza lor (de cele mai multe ori reala) poate deveni moneda de schimb.
Mi-am gasit si eu un loc, ceva mai departe, rezemata de un zid si cat mai retrasa. Pe pervazul meu nu mai era loc pentru altcineva, asa ca firavele incercari de “abordare” facute de vreo doua babe nu au avut succes. Ma distram intrebandu-ma cand le va veni si romanilor ideea sa intre in vorba comentand vremea. Ca englezii. Dar probabil ca erau deja molesiti de caldura sufocanta deja (vreo 34 de grade pe la pranz), nu le ardea de discutat despre ploaie...
Un tip, ceva mai incolo, venise cu “provocari". « Cand vreau sa ma racoresc, il injur pe B. » (repetat de vreo 3-4 ori, din ce in ce mai tare, si fericit ca mai multi dintre cei prezentzi intorceau capul), “… il injur pe B. si ma simt mai bine!” Priveste mandru in jur ca si cum ne-ar spune: ehei, vedeti ce curaj am? Poate ca, peste vreo 20 de ani, am sa povestesc la televizor ce revolutionar eram prin ’09 !!!
Spectatorii se risipesc. Nu mai reuseste sa-i amuze. Se retrage cu capul in piept, dupa inca o tura de jur imprejurul curtzii.
Intrebarea zilei: Ce numar aveti? Raspunsul zilei: Aaaa, mai veti mult de stat! Eu am ... (de obicei mai putin, asa ca tonul devinde deodata triumfator, se simt niste cezari dupa cucerirea Alexandriei)...
Izul de vacantza m-a facut ceva mai toleranta – cu lumea din jur, cu timpul, cu abjectia statului degeaba la un rand jenant.
Si, ca un roman binecrescut, i-am rugat pe cei ramasi afara sa imi permita sa trec, atunci cand mi-a venit randul, incercand sa imi reprim instinctul barbar care clocotea in mine – AM INTRAT! URA!!!
Nu. Vorba unui amic de odinioara, “ura o port in suflet”.
De o viata iubesc o tzara care nu merita iubita. Ii gasesc scuze, incerc “sa fac ceva”, dupa principiul – onest liberal – ca daca fiecare face cate ceva bun, atunci impreuna vom aduce mai mult bine.
Nu. Ma regasesc tot mai singura pe norishorul meu de idealism. Sunt dintr-o alta poveste. Ceva nu se potriveste. De fapt, din ce in ce mai multe lucruri nu se potrivesc.
Realitatea arata din ce in ce mai des ca o lista de numere, pentru scopuri din ce in ce mai meschine.
Ziua de astazi.
Un numar.
373.
Maine o luam de la capat.
Azi aveam numarul 373. Dupa mine (la ora 14.30) mai urmau sa intre doar vreo 5-10 si apoi se inchidea biroul. Afara erau inca vreo doua sute care... sperau.
Puhoi de batrani – desigur - invatati de multe decenii sa stea ca la lapte, sa schimbe o vorba (cred ca sunt masochisti absolutzi, nu exista o aneantizare morala mai profunda decat sa te lasi calcat in picioare si sa iti mai si placa...) si sa se bucure cu atat mai mult, cu cat coada e mai mare. Te abordeaza tiptil, ca pisicile flamande care testeaza terenul, sa vada daca le esti dusman, sau daca au sansa sa le arunci o bucata de carne. Te provoaca la vorba, mai arunca si cate o umbra de suferinta in discutie, urmata de fiecare data de celebrul “ei, ce sa-i facem, maica, asta este...” Se inghesuie la usa, cate treizeci o data, nu conteaza ca tipu’ care striga lista a ajuns abia la 120, iar ei sunt departe, pe la 300... Dau din coate, zambesc tamp, pun totul pe seama batranetzii careia trebuie sa ii tolerezi orice. Se iau la cearta intre ei, dar asta e doar o piesa de teatru, asa, ca sa isi mai alunge plictiseala. Se lupta pentru un loc pe una dintre cele patru banci (pe care nu incap, in total, mai mult de 10 persoane, cu bunavointa si strans din dintzi), sau se risipesc prin curticica nu prea mare, pe pietre, pervaze de ferestre joase, sau pur si simplu pe pamant, la umbra unui copac.
Liste, liste, liste... suntem o tara de nebuni patentati pe liste, mai ramane sa facem liste si la urcatul in autobuzul aproape plin. Sau la ziarul de dimineatza. Coada cu liste a devenit un nucleu de comunicare, pentru o mare familie de frustrati multumiti ca sunt frustrati, de slugi fericite ca slugaresc pe la usi de spitale, de pomanagii care se baga in fatza in sperantza ca “prind” un numar mai sus, ca pacalesc pe cineva, ca mint destul de convingator, ca suferintza lor (de cele mai multe ori reala) poate deveni moneda de schimb.
Mi-am gasit si eu un loc, ceva mai departe, rezemata de un zid si cat mai retrasa. Pe pervazul meu nu mai era loc pentru altcineva, asa ca firavele incercari de “abordare” facute de vreo doua babe nu au avut succes. Ma distram intrebandu-ma cand le va veni si romanilor ideea sa intre in vorba comentand vremea. Ca englezii. Dar probabil ca erau deja molesiti de caldura sufocanta deja (vreo 34 de grade pe la pranz), nu le ardea de discutat despre ploaie...
Un tip, ceva mai incolo, venise cu “provocari". « Cand vreau sa ma racoresc, il injur pe B. » (repetat de vreo 3-4 ori, din ce in ce mai tare, si fericit ca mai multi dintre cei prezentzi intorceau capul), “… il injur pe B. si ma simt mai bine!” Priveste mandru in jur ca si cum ne-ar spune: ehei, vedeti ce curaj am? Poate ca, peste vreo 20 de ani, am sa povestesc la televizor ce revolutionar eram prin ’09 !!!
Spectatorii se risipesc. Nu mai reuseste sa-i amuze. Se retrage cu capul in piept, dupa inca o tura de jur imprejurul curtzii.
Intrebarea zilei: Ce numar aveti? Raspunsul zilei: Aaaa, mai veti mult de stat! Eu am ... (de obicei mai putin, asa ca tonul devinde deodata triumfator, se simt niste cezari dupa cucerirea Alexandriei)...
Izul de vacantza m-a facut ceva mai toleranta – cu lumea din jur, cu timpul, cu abjectia statului degeaba la un rand jenant.
Si, ca un roman binecrescut, i-am rugat pe cei ramasi afara sa imi permita sa trec, atunci cand mi-a venit randul, incercand sa imi reprim instinctul barbar care clocotea in mine – AM INTRAT! URA!!!
Nu. Vorba unui amic de odinioara, “ura o port in suflet”.
De o viata iubesc o tzara care nu merita iubita. Ii gasesc scuze, incerc “sa fac ceva”, dupa principiul – onest liberal – ca daca fiecare face cate ceva bun, atunci impreuna vom aduce mai mult bine.
Nu. Ma regasesc tot mai singura pe norishorul meu de idealism. Sunt dintr-o alta poveste. Ceva nu se potriveste. De fapt, din ce in ce mai multe lucruri nu se potrivesc.
Realitatea arata din ce in ce mai des ca o lista de numere, pentru scopuri din ce in ce mai meschine.
Ziua de astazi.
Un numar.
373.
Maine o luam de la capat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)