De ceva vreme incoace, de cand sunt, cu voie-fara voie omul-pilon al mamei mele bolnave de Alzheimer, am auzit si citit in nenumarate randuri ca “membrii familiei” celui afectat ar trebui sa recurga la “consiliere psihologica”.
Suna pompos si, experienta din urma m-a convins, este o mare gogoasa.
Nimeni nu te pregateste cu adevarat pentru ce va urma. Psihologii despica, de fapt, in patru lucruri care s-au intamplat deja, care te-au lovit, te-au surprins, te-au infricosat sau situatii prin care nu credeai ca vei trece vreodata. Imagineaza-ti tu, cititorule potential, ca psihologul te anunta, din timp, ca va trebui, intr-o buna zi, sa faci „lectii de scris” cu mama ta. O face? Nu. Asteapta doar sa vii, smerit si ranit in profunzimea sufletului tau, sa ii povestesti „ce ai facut in acel moment” pentru ca, mai apoi, sa iti explice „daca ai facut bine sau nu”. Post factum. In timpul acesta, o lume intreaga pe care te bazai, pe care o stiai ca se invarte intr-un anumit sens, s-a daramat definitiv.
Oricat ai fi de puternic, astfel de momente te darama. Te darama si intelegerea faptului ca omul de langa tine se lupta sa reziste, nu vrea sa se dea batut si totusi nu are nicio sansa. Creierul ei, sau al lui, se deterioreaza progresiv, mai rapid sau mai lent, fara sanse de redresare.
Cand, in urma cu un an si jumatate, domnul dr. TL (pe care il respect enorm pentru tot ce mi-a spus atunci, cu infinita blandete) mi-a explicat (dupa ce a evitat sa imi arate tomografia mamei) ca unii dintre neuronii ei arata „ca niste flori ofilite”, m-am „ofilit” si eu. In cautare de explicatii logice, am cautat pe internet si am descoperit ca exact asa arata. Imagini la microscop, stiinta rece si nemiloasa. Mi-a mai spus sa nu ii refuz nimic. Asta mi-a sunat in urechi ca o decizie implacabila a sortii. Cat timp mai am? Destul, mi-a spus el. Dar schimbarile pot sa se produca in fiecare clipa, pe neasteptate.
Ce schimbari? Prea putine detalii. Le descopar singura, dureros, aproape in fiecare zi. In clipele cand incearca sa imi spuna ceva si isi gaseste cu greu cuvintele potrivite. Si totusi le are in suflet – doar mintea refuza sa le de forma, si o vad si simt suferind ca nu stie cum sa le exprime. In clipele cand nu stie ce obiect de imbracaminte sa puna mai intai – si cand incurca ordinea „fireasca” fara sa-si dea seama. In clipele cand iesim la plimbare si, dintr-o data, se simte pierduta pentru ca nu mai stie unde se afla. In pasii marunti, nesiguri, din ce in ce mai nesiguri, in strangerea mainii ei pe bratul meu care ii da incredere. In suspiciunea cu care priveste pastilele pe care trebuie sa i le dau – garantia pentru mine ca acest chin oribil la care o supun, fara voia ei sau a mea, se va prelungi la nesfarsit. In perioadele de somn care, uneori, par ca nu se mai termina, in care ma duc mereu, cu sufletul strans, in dormitorul ei in speranta ca s-a trezit si ca se simte "mai bine". In clipele in care mesteca, la nesfarsit, o bucatica de carne pe care nu mai stie sa o inghita. Sau nu vrea. In obsesia pentru LUMINA, in orice forma a ei – lumina strazii, soarele, televizorul, firmele luminoase ce se zaresc pe geam, seara, lampa de langa pat. In aviditatea si lacomia cu care imi fura energia, intr-o disperata (si inconstienta) lupta pentru a rezista. In sarutul trist pe poza tatei, pe care o strange in brate, cu un dor nesfarsit pentru iubirea ei, trecuta in cealalta lume acum mai bine de 30 de ani. In frisonul de frig, la peste 30 de grade in plina vara, sau in refuzul de a reactiona la stimulii de care altadata se lega intreaga ei viata – prezenta prietenilor, telefoanele (din ce in ce mai rare...), cadourile sau florile primite la ocazii...
Prietenii de o viata dispar incet-incet. Nici pentru asta nu te pregateste nimeni. Lumea se retrage in carapace, evita contactul cu un bolnav, de parca ar exista riscul de a se molipsi. La un moment dat, constati ca suferi singur si ca o mare parte dintre cei care faceau coada la usa ta isi gasesc, brusc, alte lucruri mai bune de facut. Te judeca pentru ca „nu dai un telefon”, fara sa se gandeasca la faptul ca relatia cu un astfel de bolnav te seaca de orice resurse si ca, adesea, esti prea obosit ca sa mai formezi un numar de telefon si sa sustii o conversatie calata pe normele diplomatice. Ca astepti sa vezi daca cei din jur se intreaba, macar in treacat, ce mai face prietenul in cauza. Si constati, la fel de dureros, ca au uitat. Ca si-au gasit alte ocupatii, care sa-i pastreze conectati la lumea „reala”, sigura, fara suferinte.
Lumea ma intreaba de ce nu mai am, in ultima vreme, „viata personala". De ce nu mai sunt la fel de prezenta la intalniri, socializari, distractii, excursii, de ce nu mai „evadez” ca altadata. Cei care au langa ei, ca mine, pe cineva drag care sufera astfel probabil ca ma inteleg foarte bine. Cum sa evadezi, cand nu exista nimeni care sa isi sacrifice cateva ore pentru a sta alaturi unui om „cu nevoi speciale”?
Si cum sa-ti triesti viata, cand viata celui de langa tine se scurge incet, implacabil, si tu nu poti face nimic ca sa-l salvezi?
Suntem egoisti. Vrem sa-i tinem langa noi chiar si atunci cand ei vor sa se indeparteze de noi. Nu fizic, ci mental. De o viata incercam sa rup tesatura de fire pe care a creeat-o mama in jurul meu, si din care am avut intotdeauna sentimentul ca nu am scapare. Acum, dintr-o data, imi dau seama ca nu mai vreau sa se rupa.
Maturizare? Intelepciune? Sacrificiu din dragoste? FRICA? Nu stiu ce nume ar trebui sa-i dau acestei stari. Sau poate ca este simpla intelegere a esentialului care ne defineste ca oameni.
Exista oameni care, in spirit pur mioritic, se complac in stupidul dicton al „crucii implacabile”. Mi se pare o prostie. Toate expresiile astea bisericesti bune doar pentru babe bigote distrug orice sentiment profund de comuniune cu acel flux energetic imuabil caruia ne place sa ii spunem „divinitate”. Daca o faci „pentru ca asta ti-e crucea pe care trebuie sa o porti”, mai bine renunti.
Sigur, e convenabil sa dai vina pe un concept fara forma, dar realitatea e cu totul alta. Ori o faci pentru ca simti, ori nu o mai faci deloc. Aici nu e spatiu pentru „datorie” - si chiar si greselile pe care le faci de-a lungul drumului anevoios langa cel bolnav inseamna ca ai mai invatat ceva despre tine. Esti – sau nu esti – OM. Cu bune si cu rele. Nu e o datorie – e ceva normal si uman. Daca vine dinlauntru. Incet-incet, inveti sa inlocuiesti tipetele cu un zambet, revolta cu rabdare si iti ascunzi lacrimile sub perna pregatita pentru somn. Mai e timp, iti spui, aproape pregatit pentru urmatoarea „greseala”.
Fara psiholog. Fara consiliere.
Si, mai ales, foarte singur – oricat de multi ar fi cei din jurul tau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu