Lista cu numere

Sunt epuizata. In dimineata/ziua asta am stat 4 ore sa imi astept randul pentru a lua o adeverinta de asigurat, fara care mama nu poate primi medicamentele gratuite de Alzheimer in urmatorul an. Adeverinta e valabila un an. La anul, probabil, voi sta din nou la rand (cu liste!) ca sa depun “dosarul” (pentru care voi alerga iar vreo 2 saptamani), iar apoi din nou tot la rand (si tot cu liste, cu nebuni care se scoala la 4 dimineata ca sa se inscrie intre primii, la un birou care oricum se deschide la 8.30) pentru ridicare.
Azi aveam numarul 373. Dupa mine (la ora 14.30) mai urmau sa intre doar vreo 5-10 si apoi se inchidea biroul. Afara erau inca vreo doua sute care... sperau.
Puhoi de batrani – desigur - invatati de multe decenii sa stea ca la lapte, sa schimbe o vorba (cred ca sunt masochisti absolutzi, nu exista o aneantizare morala mai profunda decat sa te lasi calcat in picioare si sa iti mai si placa...) si sa se bucure cu atat mai mult, cu cat coada e mai mare. Te abordeaza tiptil, ca pisicile flamande care testeaza terenul, sa vada daca le esti dusman, sau daca au sansa sa le arunci o bucata de carne. Te provoaca la vorba, mai arunca si cate o umbra de suferinta in discutie, urmata de fiecare data de celebrul “ei, ce sa-i facem, maica, asta este...” Se inghesuie la usa, cate treizeci o data, nu conteaza ca tipu’ care striga lista a ajuns abia la 120, iar ei sunt departe, pe la 300... Dau din coate, zambesc tamp, pun totul pe seama batranetzii careia trebuie sa ii tolerezi orice. Se iau la cearta intre ei, dar asta e doar o piesa de teatru, asa, ca sa isi mai alunge plictiseala. Se lupta pentru un loc pe una dintre cele patru banci (pe care nu incap, in total, mai mult de 10 persoane, cu bunavointa si strans din dintzi), sau se risipesc prin curticica nu prea mare, pe pietre, pervaze de ferestre joase, sau pur si simplu pe pamant, la umbra unui copac.
Liste, liste, liste... suntem o tara de nebuni patentati pe liste, mai ramane sa facem liste si la urcatul in autobuzul aproape plin. Sau la ziarul de dimineatza. Coada cu liste a devenit un nucleu de comunicare, pentru o mare familie de frustrati multumiti ca sunt frustrati, de slugi fericite ca slugaresc pe la usi de spitale, de pomanagii care se baga in fatza in sperantza ca “prind” un numar mai sus, ca pacalesc pe cineva, ca mint destul de convingator, ca suferintza lor (de cele mai multe ori reala) poate deveni moneda de schimb.
Mi-am gasit si eu un loc, ceva mai departe, rezemata de un zid si cat mai retrasa. Pe pervazul meu nu mai era loc pentru altcineva, asa ca firavele incercari de “abordare” facute de vreo doua babe nu au avut succes. Ma distram intrebandu-ma cand le va veni si romanilor ideea sa intre in vorba comentand vremea. Ca englezii. Dar probabil ca erau deja molesiti de caldura sufocanta deja (vreo 34 de grade pe la pranz), nu le ardea de discutat despre ploaie...
Un tip, ceva mai incolo, venise cu “provocari". « Cand vreau sa ma racoresc, il injur pe B. » (repetat de vreo 3-4 ori, din ce in ce mai tare, si fericit ca mai multi dintre cei prezentzi intorceau capul), “… il injur pe B. si ma simt mai bine!” Priveste mandru in jur ca si cum ne-ar spune: ehei, vedeti ce curaj am? Poate ca, peste vreo 20 de ani, am sa povestesc la televizor ce revolutionar eram prin ’09 !!!
Spectatorii se risipesc. Nu mai reuseste sa-i amuze. Se retrage cu capul in piept, dupa inca o tura de jur imprejurul curtzii.
Intrebarea zilei: Ce numar aveti? Raspunsul zilei: Aaaa, mai veti mult de stat! Eu am ... (de obicei mai putin, asa ca tonul devinde deodata triumfator, se simt niste cezari dupa cucerirea Alexandriei)...
Izul de vacantza m-a facut ceva mai toleranta – cu lumea din jur, cu timpul, cu abjectia statului degeaba la un rand jenant.
Si, ca un roman binecrescut, i-am rugat pe cei ramasi afara sa imi permita sa trec, atunci cand mi-a venit randul, incercand sa imi reprim instinctul barbar care clocotea in mine – AM INTRAT! URA!!!
Nu. Vorba unui amic de odinioara, “ura o port in suflet”.
De o viata iubesc o tzara care nu merita iubita. Ii gasesc scuze, incerc “sa fac ceva”, dupa principiul – onest liberal – ca daca fiecare face cate ceva bun, atunci impreuna vom aduce mai mult bine.
Nu. Ma regasesc tot mai singura pe norishorul meu de idealism. Sunt dintr-o alta poveste. Ceva nu se potriveste. De fapt, din ce in ce mai multe lucruri nu se potrivesc.
Realitatea arata din ce in ce mai des ca o lista de numere, pentru scopuri din ce in ce mai meschine.
Ziua de astazi.
Un numar.
373.
Maine o luam de la capat.