Ma uit in urma si, dintre toate figurile care mi-au marcat viata, una singura se desprinde intr-o aura de real si magic, de intrebari intotdeauna cu foarte multe raspunsuri, de fragilitate exterioara si o incredibila forta interioara.
Mircea Tatos.
Profesor temut si iubit, mentor si deschizator de drumuri pentru fiecare dintre cei care i-am fost invatacei. Mai presus de toate – un OM. Am mai spus-o si altadata, daca astazi sunt ceea ce sunt si mai ales asa cum sunt, cu spatele drept si cu constiinta faptului ca nu am facut niciodata compromisuri, asta i se datoreaza in cea mai mare parte lui.
Azi, dupa inmormantare, nu am avut liniste pana cand nu am aruncat cheile pe masa, cat colo. Un mic ritual cat o viata. Catalogul – aruncat si el spre catedra – lipsea, dar l-am intrezarit in minte, printre atatea amintiri care ard, dau viata si dor deopotriva.
Langa catafalc, intre atatia altii dintre cei carora le-a dedicat viata, zece adulti care, pentru cateva clipe, au redevenit copii. Stransi impreuna, unii intr-altii, ca si cum incercam sa regasim fluxul acela de energie nebuna care ne scurtcircuita la fiecare ora de engleza. Copiii lui de suflet – generatia Rosetti ‘75. Risipiti prin lume sau dincolo de ea, ne-am adunat din nou pentru o zi, ca sa fim langa el.
Cu vreo luna in urma, spuneam pe site-ul nostru, al liceenilor, ca nu mai stiu nimic despre el. Ca mi-e dor de Mircea Tatos. Ca sper din suflet sa nu fi fost plecata prea mult. Astazi, cineva mi-a spus ca a fost ca o presimtire. Eu i-as zice – ca o teama. O teama teribila ca lumea nu va mai fi la fel fara sa stim ca el exista si ca e bine.
Maine voi incepe sa invat cum e lumea fara Mircea Tatos. Fara Henry al nostru, zeu si tiran, care ne-a invatat sa fim, mai presus de orice, oameni.
Aseara, in noaptea care nu se mai termina si care nu voia sa-mi aduca somnul, mi-am amintit de ziua cand l-am anuntat ca plec intr-o excursie in Vest. Aveam 15 ani. S-a bucurat enorm – iar eu nu mi-am pus nicio clipa intrebarea de ce, dintre toti profesorii, doar el a fost cel caruia i-am anuntat vestea. Poate pentru ca stiam ca numai el putea sa se bucure sincer, deschis, fara rezerve. Aseara mi-am amintit si cealalta parte a discutiei, ca prin ceata. Te mai intorci? mi-a soptit, cu un zambet. Sigur ca da! i-am raspuns dintr-o suflare. Cred ca atunci nu i-am inteles intrebarea. Si acum ma gandesc ca poate am gresit ca am uitat de ea, in tot acest timp, cand as fi fost suficient de matura ca sa-i inteleg rostul.
Leopardi, Nietsche, Renata Tebaldi, Petrarca... Filosofie, cultura, muzica... Intre drills si micile discutii care apareau de nicaieri, si care apoi se prelungeau la nesfarsit, ignorand clopotelul si venirea altor profesori, ne bucuram ca respiram acelasi aer cu el si inghiteam cu lacomie fiecare cuvant, fiecare fraza care parea, de fiecare data, sa aiba valoarea unui aforism – vorba lui Radu Surdulescu.
Ultima data l-am vazut in 2005, la intalnirea aniversara a liceenilor. Fragil si emotionat, isi inghitea lacrimile in timp ce o sala intreaga i-a strigat numele, de zeci de ori, intr-un standing ovation care probabil i-a ranit pe unii dintre fostii profesori. Fericit ca ne vede, pe fiecare, rostindu-ne numele fara sa clipeasca, strangandu-ne in brate pe fiecare, bucurandu-se sincer (caci nimic din ce facea nu era altfel decat sincer) ca suntem din nou impreuna.
Apoi sus, in sala de clasa de odinioara, asteptandu-l sa revina de la A si apoi sa-l pastram doar pentru noi, cei de la E. Cei opt copii nebuni de odinioara, cei care nu am vrut cu niciun chip sa renuntam la el. Indiferent de efort, indiferent de risc. Era al nostru pentru totdeauna.
Un mesaj foarte recent al lui Tibi mi-a amintit cat de greu e sa privesti in urma si sa te gandesti ce ai fi putut sa faci. Mai ales atunci cand stii ca timpul pentru „ce va fi” s-a rupt iremediabil. Iti inghiti lacrimile si, omeneste, regreti.
Nu asta si-ar dori el de la noi. Nu regrete, ci bucuria clipelor care s-au strans, multe si nepretuite, mici bijuterii de viata pentru eternitate. Atatea cate au fost.
Mircea Tatos a plecat, dar ramane aici, langa noi, mereu. E stalpul nostru de curaj, putere, frumusete morala, lumina inteligentei niciodata ingenuncheate; invinsul invingator si, mai ales, omul cu sufletul plin de o nesfarsita dragoste si speranta pentru oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu