Ce știm și ce nu știm de fapt...

De câțiva ani buni, americanii organizează o serie de concursuri spectaculoase ce îi poartă pe concurenți prin toată lumea - The Amazing Race.
Amazing, într-adevăr... din multe puncte de vedere. Partea frumoasă a lucrurilor este plăcerea de a vedea cu ochii tăi imagini din locuri superbe din această lume, unde cu greu ai putea să ajungi, fără un motiv concret. Poți astfel să călătorești, cu gândul, oriunde, să îți imaginezi că descoperi popoare, legende, miracole de fiecare zi.
Merită concurenții americani să fie invidiați? Parțial, da. Însă miza de un milion de dolari este prea mare pentru ca participanții să mai dea vreo atenție frumuseților cu care au norocul să se întâlnească; clădirile istorice rămân doar puncte de reper pe o hartă a pașilor grăbiți, iar oamenii întâlniți în drum sunt doar un mijloc util pentru a depăși o nouă etapă în planul inițial.
Emisiunea este bine gândită, urmărind printre altele construirea unei baze de cultură generală, unei deschideri spre umanitate, spre comunicare dincolo de granițele strâmte ale simplismului american recunoscut.
Un om ca mine, care a avut norocul unor profesori de școală dedicați construirii unei baze de cultură generală solide pentru elevii lor, rămâne adesea surprins de ceea ce ar fi fosrte simplu de numit incultura participanților la acest concurs. Unul habar nu avea că Polonia nu face parte din Rusia (?!?). Altul se întreba, cât se poate de candid - dar sincer: "în ce țară este Monaco? - în Spania?"
Din punctul meu de vedere, aceste răspunsuri - și altele, numeroase, asemenea lor - sunt în cel mai bun caz stupide.
Dar oare cum ar răspunde astăzi un elev de clasa a opta, pregătit după criterii care se schimbă în fiecare an și victimă a orgoliilor unui șir de miniștri care vor să lase în urmă, ca pe o placă memorială, numele lor în subsolul unei legi golite de conținut? Cum să admir obsesia automatismelor care nu trec dincolo de memorarea inutilă a mii de date, fără a căuta logica desfășurării evenimentelor. De ce urăsc tinerii istoria? Dar geografia? Dar științele - în întregul lor. Toate astea vorbesc despre noi, oamenii, despre modul în care am devenit ceea ce suntem și despre modul - previzibil - în care vom evolua.
Să fie adevărat, oare, ceea ce afirma Einstein, cu privire la faptul că totul este relativ? Să fim oare victimele percepției noastre - mereu schimbătoare - despre ceea ce se definește drept adevăr imuabil la un moment dat?

Un sondaj recent m-a pus pe gânduri, dar o privire mai atentă asupra lucrurilor duce la concluzia că lucrurile nu sunt deloc simple.
Da, 42% dintre români sunt convinși că Pământul este centrul Universului, iar Soarele se rotește în jurul lui. Îți vine să râzi - sau să plângi - pentru că informația riguros științifică înmagazinată în tine protestează vehement.
Și totuși, cu patru secole în urmă, numai gîndul în sine ar fi fost eretic și te-ar fi condamnat la moarte. Adevărul, așa cum era definit atunci, era construit după norme diferite.
Un interesant articol găsit pe blogul lui Lovendal - de fapt o serie de articole - ne lasă și mai mult pradă întrebărilor. În spiritul credinței că orice poate fi demonstrat, dacă sofismul este argumentul tău de căpătâi, poți ajunge, eventual, să eziți atunci când vine vorba de susținerea punctului de vedere oficial, științific, al zilei.
Sunt oare cei 42% victime ale propriei lor ignoranțe, sau purtători ai unei convingeri diferite față de majoritate? Avem dreptul să râdem de ei, să încercăm să-i învățăm contrariul, să distrugem din temelii rădăcina convingerilor lor de o viață?
În virtutea adevărului contemporan, bun, rău, așa cum e el, poate că da. O încercare nobilă, la urma-urmei, de culturalizare minimală a unui popor încă pierdut, în mare parte, în negura analfabetismului. Dar în satele sărace care își trăiesc viața la fel ca acum câteva secole, în același ritm lent și uitat de civilizație, nu contează prea mult cine se învârte în jurul cui. Viața reală e prea dură, iar copiii nu ajung prea ușor la cunoaștere - victime colaterale pe altarul evoluției. Poate la ei s-au gândit mai-marii europeni când au schițat proiectul învățământului pentru toți (ascuns cu emfază sub numele de Proiectul Bologna) care anulează elitele, anulează curiozitatea care duce spre cunoaștere, elogiind media și mediocritatea.

Între ceea ce știm și ceea ce nu știm prea bine (sau nu știm exact, după criterii științifice impuse) rămâne regretul socratic al celui care, după o viață de căutări, nu e mulțumit de adevărurile vremii sale.