O țară fără copii...

De câteva zile privesc, fără să pot înțelege, drama mamelor cărora li s-a luat, într-o clipă, dreptul de a se bucura în voie de copii lor...
Rând pe rând, televiziunile prezintă păreri de toate felurile, de toate culorile și, din când în când, imaginile grotești îți strecoară un fior în suflet... iar întrebarea centrală revine mereu: cum a fost posibil?
Într-o țară în care ne mândrim cu dotări de ultimă oră - lipite dizgrațios pe clădiri de acum două secole pe care nimeni nu s-a obosit să le refacă de la fundații și până la acoperiș, întrebarea sună strident.
O țară a contradicțiilor vinovate. Ne lăudăm cu priceperea medicilor - de teamă că s-ar putea să încăpem pe mâna lor și să se răzbune, în caz că rostim vreo critică. Grozave sunt și asistentele - ce dacă înfulecau porții de tort, într-o homerică respectare insistentă a tradiției. La alt spital, singurul care mai dă interviuri e popa - ca și cum se vrea să ni se bage cu forța pe gât părerea că Dumnezeu este singurul care decide. Avea dreptate Mircea Badea - asta nu este credință, e doar o oribila agățare de superstiții fără fond. Sărbătoarea religioasă pretinde smerenie; cheful dintr-un salon de spital o neagă cu totul.

Și, mai cumplit decât orice, nepăsarea. Instinctul animalic care capătă precedență asupra tuturor normelor civilizației moderne. Oameni care stau și se uită pe un hol de spital (sau fug ca să-și scape pielea), în vreme ce, la câțiva pași mai încolo, câțiva copii fără apărare pier în flăcări și fum...

Să dăm vina doar pe sistem? Dar sistemul este creat tot de oameni; cât timp ne convine și găsim supape individuale pentru a ne descurca, totul e pierdut. Și, curând, vom trăi într-o țară fără copii. Adică, fără viitor.